“Paradisul pierdut al lui Emil Cioran” – Ana Dumitrescu

National Geographic, April 29, 2009

Fața nevăzută a paradisului pierdut al lui Cioran. Primele file din biografia filozofului român – Satul Rășinari și șocul rupturii de locurile natale.

Hai, Aurel, hai la gropar, să văd dacă nu cumva o să dezgroape un cadavru” – râde Emil către fratele lui. Un craniu se rostogolește pe drumul în pantă ce duce la cimitir. De acolo, se poate admira o priveliște impresionantă a Rășinariului, un sătuc din Transilvania, și a dealului Coasta Boacii, în apropiere de Sibiu.

Jocul preferat al lui Emil este fotbalul. Pe post de minge, prefera craniile. Suntem la finele anilor 1910, iar acest copil e Emil Cioran (1911-1995), filosoful pesimist. “De cate ori nu i-am tinut companie groparului! Nici nu-ti inchipui cat de adanc mi s-au intiparit in minte toate imaginile astea: s-a interpus intre mine si ele, fara sa le umbreasca insa, o perioada imbecila, din acelea de care-ti este rusine ca le-ai trait” – isi amintea Cioran, care s-a format la Rasinari.

Chiar de aici, dintre amintirile sale, printre jocurile copilăriei, Coasta Boacii și acest eden, Emil își va extrage seva inspirației. Spre acest loc își va întoarce privirea, până la sfârșitul vieții, spre ceea ce el numește “paradisul pierdut”. Ica Cioran stă la masă, la ea acasă, într-un mic apartament din Sibiu. E o doamnă în vârstă, cu părul vopsit blond, amabilă și apăsată de moștenirea rămasă în întregime pe umerii ei, căci nici Aurel, soțul ei, nici Emil nu au avut copii.

Casa ei, în afară de mobilele familiei Cioran, este plină de cărți, fotografii și hârtii. Îmi oferă o cafea și, în cele din urmă, acceptă să vorbească despre ea, despre Emil și Aurel. Mai întâi despre ea, care a fost să verifice dosarele de la Securitate și a aflat că a fost mult timp urmărită, singura ei vină fiind aceea că a facut parte din familia Cioran, Emil fiind considerat de fostul regim ca periculos pentru țară. Numele de cod al Icăi era Cici.

În rapoartele Securității, o vedem într-o fotografie lângă mașina sa, citim că se întâlnește cu mai mulți prieteni. Departe de orice complot, îi place, pur si simplu, să joace bridge… Fără vreun mister, duce o viață ordonată, fapt care, de altfel, a scutit-o de neplăceri. Se vede că e obișnuită să vorbească despre acel Cioran pe care îl cunoaște toată lumea, despre imaginea publică, de fațadă, pe care a afișat-o.

Ceea ce e interesant este tocmai să aflăm reversul medaliei, acea parte din ființa lui care a culminat în atât cinism și pesimism. Începe să povestească.

Mai întâi, sfârșitul vieții lui Cioran. Acel sfârșit din mansarda pariziană unde locuia și care, poate, i-a adus paradisul pierdut și atât de mult căutat. Scoate un album de fotografii cu Cioran, îl răsfoiește, defilează portretele, Dieppe și plajele sale interminabile, unde îi plăcea să se plimbe. Cu toate acestea, în mintea lui niciun peisaj nu putea lua locul celui din copilarie.

Ne vorbește despre ultimele iubiri ale lui Cioran, de Simone Boué, care i-a stat mult timp alături, fidela parteneră a unui bărbat nu întotdeauna fidel, de vizitele la Paris. Și, depănând firul timpului, ajunge să vorbească despre copilărie. Emil Mihai Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, dintr-un tată preot, Emilian Cioran, și Elvira Cioran, născută Comăniciu, atee. Din venirea lui pe lume, Emil a făcut o veritabilă cugetare: „Știu că nașterea mea e o întâmplare, un accident hilar, și totuși, când uit de mine, mă port ca și cum ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului și echilibrului lumii“ – scrie în Despre neajunsul de a te fi născut.

Este copilul mijlociu, din trei frați: o soră mai mare, Virginia, și un frate mai mic, Aurel. Cioran a petrecut primii zece ani din viață la Rășinari, prima ruptură de ceea ce el numește o „formă de paradis“ producându-se odata cu intrarea la Liceul Georghe Lazar din Sibiu. Îl vedem într-o fotografie din albumul pe care-l răsfoiește Ica Cioran, copil, alături de întreaga familie, un tată cu expresie severă, dar caldă în același timp, o mamă stând jos, privind fix în obiectiv, o soră a carei față exprimă melancolia specifică adolescenței, doi băieței având același surâs, un aer rebel și zburdalnic. Emil și Aurel nu împărtășeau doar acest surâs, ci și o dragoste indestructibilă, pe care nici timpul, nici distanța nu o vor estompa.

Aurel a rămas sufletul românesc al lui Emil, alter egoul care se întorcea în fiecare duminică la Rășinari. Aurel, copil cu gânduri la fel de negre ca ale fratelui său, ale cărui nume și dată a nașterii sunt gravate pe o cruce la ieșirea din Rășinari și despre care Noica spunea: „Relu vine aici în fiecare duminică, din Sibiu. El spune că vine la mormântul părinților, dar eu îl suspectez că vine la mormântul lui și că are voluptatea secretă de a se plânge singur. Îl obligă propriul nume pus pe cruce.“ O copilărie în aparență fericită, așa cum îi plăcea să repete, petrecută cu un tată „anxios din fire, care pune totul sub semnul îndoielii, incredibil de onest, de modest și de lipsit de strălucire“, care îi învață în același timp educația religioasă, critica și deschiderea spiritului, și o mamă „ambițioasă, cabotină, veselă și amară, în funcție de starea de moment, încăpățânată…, în fond pustiită în interior și decepționată“. Veninul e deja acolo, în inima lui Emil.

Într-o scrisoare din data de 17 octombrie 1967, la împlinirea unui an de la decesul mamei sale, el vorbea în acești termeni: „…Mă gândesc adesea la mama noastră, la ceea ce avea ea excepțional, la vioiciunea și (de ce nu?) orgoliul ei, dar, mai ales, la deliciul și otrava melancoliei pe care ne-a transmis-o și nouă…“ Această melancolie pe care o regăsim în toate cărțile lui și care rămâne o marcă a creațiilor sale. În întreaga sa corespondență, Emil arată o dragoste filială foarte puternică față de mama sa, cu care păstrează un contact epistolar până la sfârșit.

Din această copilărie i-a rămas și gustul libertății, o libertate care se termina în fiecare zi la ora 17, ora la care fugea, împreuna cu Aurel, către casa lor cu fațadă roz și grădină frumoasă. Era ora fatidică, ora la care copiii se întorceau acasă să se spele, să mănânce și să urmeze cursurile de religie tinute de tatăl lor. Modestie și credință, acestea erau valorile pe care tatăl a încercat să le inoculeze familiei. În dreptul casei lor, strada poarta numele Protopop Cioran. Nicio stradă nu poartă numele Emil Cioran, deși, în fiecare an, Rășinariul găzduieste congresul fanilor din întreaga lume, care se adună la locul nașterii sale. Congresul, în afară de pelerinajul la locul nașterii lui Cioran, include o seară și o noapte petrecute la Pensiunea Cioran, din Rășinari, ținută de veri îndepărtați, se încheie, culmea ironiei, cu o slujbă de pomenire, în amintirea lui Emil și a familiei sale.

Din casa familială n-a mai rămas decât o plăpândă amintire; a fost vândută pentru 140.000 de lei unei familii care n-a auzit de Cioran. Ca unic indiciu al trecutului, există totuși o statuie cu efigia lui și o placă amintind că s-a născut aici. De la ferestrele acestei case, micul Cioran vedea Coasta Boacii, cel mai frumos dintre dealurile din Rășinari, cel mai verde, îmbrăcat în pădurea sa de brazi. Visa la lungi plimbari, la verdeață și la candoare, la lipsa de griji. Astăzi, privind, încă mai putem vedea Coasta Boacii, dar și un Rășinari mult extins.

În coltul micii piețe a comunei se află un restaurant care funcționează ca bar. Ciobanii se adună aici în iernile reci să bea o țuică pentru a se încălzi. Aceiași ciobani pe care Emil îi invidia în corespondența sa: „…dar mă gândesc uneori că aș fi fost mai aproape de adevăr dacă m-aș fi făcut cioban în sat, în loc să mă fâțâi prin orașul ăsta de saltimbanci“ (orașul este Paris). Multe construcții au apărut între timp și au dus la extinderea satului. Case noi le înlocuiesc pe cele vechi, dar de-a lungul străzilor se văd încă fațadele de odinioară, care ne reamintesc acel Rășinari al lui Cioran. Cel care a rămas un sat de ciobani.

O căruță trece prin fața băcăniei Disco Bar Boby, cu o mulțime de piei de oaie. Departe de imaginea păstorilor liniștiti, un cioban, împreună cu femeia sa, trece cu căruța și amenință fluturând un ciocan, pentru a nu fi fotografiați. Acel mit nu mai este de actualitate, imaginea s-a demonetizat și e departe de a fi poetică. Legatura cu lumea de la țară era foarte puternică, iar acel tablou a marcat amintirea micuțului Emil.

Lumea satului era plină de mit și de legendă, mai ales în Transilvania, atât de încărcată de istorie. „În copilaria mea, la Rășinari aveam o deosebită admirație pentru un țăran, care a murit pe la 40 de ani, după ce și-a risipit averea prin bodegi și bordeluri. Îl chema Ion. La câteva zile de la înmormântarea lui, către miezul noptii, un alt țăran, care transporta lemn, cimitirul fiind tăiat în două de un drum, a trecut foarte aproape de mormântul lui Ion.

Cineva, în intuneric, fuma. «Cine e acolo?» «Sunt eu, Ion, am ieșit din mormânt să fumez o țigară.» Un amic vesel de-al defunctului, după o beție, a venit «să se reculeagă» la mormântul prietenului sau și i-a venit ideea bizară să se dea drept mortul. Se zvonea, în copilăria mea, că țăranul celălalt s-a întors la casa lui terifiat si că a înnebunit.“ (Caiete 1957-1972, p. 948)… [+]

Deixe um comentário

Faça o login usando um destes métodos para comentar:

Logotipo do WordPress.com

Você está comentando utilizando sua conta WordPress.com. Sair /  Alterar )

Imagem do Twitter

Você está comentando utilizando sua conta Twitter. Sair /  Alterar )

Foto do Facebook

Você está comentando utilizando sua conta Facebook. Sair /  Alterar )

Conectando a %s