OBSERVATOR CULTURAL, 17/05/2019
Pe cînd aveam 15-16 ani, citeam tot ce găseam: istorici greci, romani și bizantini, romancieri sud-americani, poeți persani, filozofi germani, francezi și englezi, sociologi, antropologi, psihologi, istorici ai religiilor, dar și eseurile lui Cioran traduse de Modest Morariu, diverse istorii ale artei sau romanele lui Dostoievski. Înghițeam de toate cu entuziasm, frecventam toate bibliotecile publice cu putință, fără să neglijez nici bibliotecile rudelor sau ale prietenilor. Îmi notam cu grijă toate cărțile citite, transcriam cele mai semnificative citate, eram hămesit și hulpav, dornic parcă de tot mai multe și mai multe cărți, speriat că s-ar putea sfîrși lumea înainte ca eu să fi apucat să citesc măcar o mică parte din ceea ce era important. Trăind sub o asemenea presiune, nu-mi permiteam să irosesc nici un minut, îmi expediam cît mai repede lecțiile ca să am suficient timp pentru lecturile mele eclectice, chiar dacă pentru asta trebuia să mă cert uneori cu părinții sau cu bunicii mei îngrijorați că nu învăț destul. Însă lucrurile se aranjau, cîștigam alte și alte olimpiade de limba română, așa că nimeni nu mai avea nimic de spus, îmi asiguram autonomia necesară, puteam să citesc oricît de mult, iar asta îmi făcea o imensă plăcere.
Byron
Trăiam grație imaginației și nu mai aveam nevoie de mare lucru, eram fericit cum poți să fii doar atunci cînd ești înconjurat de cărți. Descopeream în fiecare zi alte și alte tomuri demne de a fi citite și porneam de îndată pe urmele lor. Pe unele dintre ele le-am găsit chiar atunci, pe altele aveam să le descopăr abia ceva mai tîrziu, după ce aveam să ajung la Paris. Însă, în primii ani de liceu, dincolo de toți autorii pe care-i înghițeam cu nesaț, unul avea să devină idolul meu absolut, chiar dacă acum îmi e ceva mai greu să înțeleg de ce. Byron devenise centrul mitologiei mele literare, era geniul incomparabil, unicul, inegalabilul, zeul. Goethe, Shakespeare, Dante, Cervantes, Rabelais erau, desigur, scriitori enormi, admirabili, colosali, dar nu aveau nici o șansă să rivalizeze cu el. Byron era Geniul, iar eu mă transformasem în admiratorul său mut. Probabil că la asta a contribuit și ascendența sa aristocratică, care trebuie să-l fi făcut și mai fascinant pentru imaginația mea de copil crescut în comunism. În plus, mă încînta încă de pe atunci excentricitatea, iar Byron nu era tocmai ușor de încadrat în tiparele societății din vremea lui.
Am citit de mai multe ori cele patru volume de Opere apărute între 1985 și 1990. Manfred, Sardanapal, Cain, Don Juan deveniseră eroii mei și înțeleg abia acum că începusem să privesc lumea prin ochii lor, iar încercările mele literare de atunci erau în întregime sub semnul acelor influențe. Dar, dincolo de grandoarea acestor personaje romantice, îmi plăceau foarte mult satirele lui Byron, iar unele dintre ele aveau chiar să-mi modeleze pentru o vreme gustul literar, făcîndu-mă, de exemplu, să-i nedreptățesc pe Coleridge și Wordsworth.
Furia împotriva valsului
Ajuns la sfîrșitul lui 2018 la Buenos Aires, unde fusesem invitat de Ministerul Culturii din Argentina, mi-am reamintit teribila satiră a lui Byron The Waltz în timp ce asistam la un spectacol de tango la care ajunsesem grație doamnei ambasador Podgorean. În adolescență, admirîndu-i sarcasmul, nu reușeam să înțeleg care erau rațiunile vehemenței lui împotriva valsului, pentru că, departe de a mi se părea nerușinat, acest dans era pentru mine un exemplu de eleganță rece. Obișnuit cu dansurile de societate latino-americane pe care le vedeam la diversele concursuri transmise fie de televiziunea maghiară, fie de posturile germane RTL și PRO7, dar și cu felul de a dansa devenit canonic la diversele petreceri la care participam, unde partenerii se lipeau unii de ceilalți de parcă și-ar fi propus să reconstituie în mod imperfect androginul platonician, eram incapabil să pricep ce-i stîrnise mînia lui Byron, fiindcă valsul mi se părea un dans cu totul nevinovat. Aveam să aflu abia mai tîrziu că, deși călărea, boxa sau înota, Byron nu putea să danseze deloc din pricina piciorului său diform și că acesta era unul dintre motivele pentru care valsul îi stîrnise furia, cu atît mai mult cu cît Lady Caroline Lamb, iubita lui din acea vreme, îl dansa cu virtuozitate, ceea ce îi provoca teribile crize de gelozie și l-a împins, în cele din urmă, să-i interzică să mai valseze. În plus, Byron privea cu neîncredere tot ce venea dinspre Germania în contextul în care pe tronul Angliei se afla dinastia de Hanovra, temîndu-se că aceste împrumuturi culturale ar fi putut știrbi originalitatea culturii engleze, așa că pentru el nici valsul, invenție nemțească, nu era deloc bine-venit.
Mi-ar fi plăcut să-l am pe Byron alături de mine atît la Cátulo Tango, cît și în Plaza Dorrego sau în Boca, aș fi fost curios să-i aud comentariile. Probabil că, dacă valsul i se părea nerușinat, tangoul ar fi însemnat pentru el, pur și simplu, un curs introductiv în pornografie și mi-ar fi recomandat să mă țin departe de o asemenea găselniță obscenă. Aș fi putut, desigur, să-l contrazic, apelînd la cîteva texte care elogiază tangoul și îndemnîndu-l să privească cu mai multă răbdare ținuta dansatorilor, însă nu sînt deloc sigur că argumentele mele l-ar fi convins să nu mă părăsească, urcîndu-se energic în șa și lăsîndu-mă numai pe mine să privesc mișcările ce i s-ar fi părut fără îndoială nepermis de lascive.
Borges, Piazzola, Nietzsche
Probabil că, dacă l-aș fi pomenit pe Borges, n-aș fi făcut decît să-i dau apă la moară lui Byron. În Evaristo Carriego, tînărul Jorge Luis ne povestește foarte convingător că tangoul s-a născut în cartierul bordelurilor, între 1880 și 1890, fiind un dans acceptat cu greu de către oamenii din popor, și aceasta numai după ce a dobîndit la Paris un succes care l-a înnobilat. La început, femeile se fereau de tango, fiindcă știau că e un dans pentru prostituate, așa că îl dansau, „pe la colțuri de stradă“, cum scrie Borges, doar cupluri de bărbați. Însă Borges vede în tango și o altă dimensiune, aceea care preia ceva din tradiția războinică a argentinienilor, permițîndu-le să-și etaleze fără cuvinte sforăitoare concepția despre curaj și onoare.
Borges, care credea că „fără înserări și nopți la Buenos Aires nu se poate face un tango“, a participat la pregătirea unui disc cu tangouri alături de Astor Piazzola. Ideea de a a-i face să colaboreze pe Borges și Piazzola i-a aparținut dansatoarei și coregrafei chiliene Ana Itelman. Ea a folosit povestirea lui Borges, Omul din colțul străzii roșietice, pentru realizarea unui balet a cărui muzică a fost scrisă de Piazzola în 1960. După cîțiva ani, baletul a fost transformat într-un oratoriu și i-au fost alăturate mai multe poeme ale lui Borges, pentru care tot Piazzola a compus muzica, obținîndu‑se astfel albumul El Tango din 1965. Colaborarea a fost un chin pentru amîndoi, care s-au urît și disprețuit rînd pe rînd, adresîndu-și jigniri meșteșugite care au ajuns pînă la noi. Cînd au înregistrat discul, Borges avea 66 de ani, iar Piazzola – 44 de ani. Borges îl poreclise pe Piazzola „Astor Pianola“ și îl socotea un nepriceput înfumurat care scria o muzică pretențioasă, lipsită de orice calități și fără prea multe în comun cu tangoul. Piazzola vedea în Borges o persoană autoritară, ignorantă în materie de muzică și complet lipsită de gust, însă îi recunoștea, totuși, geniul literar. Discul nu s-a bucurat de succes și a rămas o bizarerie gustată numai de cunoscătorii rafinați de tango. Am aflat despre existența lui în 2002, grație conversațiilor pe care le-am avut la Paris cu scriitorul și criticul literar argentinian Saúl Yurkievich. Domnul Yurkievich a fost singurul dintre cunoscuții mei care ascultase El Tango, discul devenit legendar, și acest amănunt îl leagă pentru totdeauna în memoria mea de Virgil Ierunca, pe care l-am întîlnit în aceeași perioadă, singurul dintre cunoscuții mei care ascultase vreodată muzica pe care a compus-o Nietzsche… [+]
Portal E.M. Cioran Brasil 🇧🇷 