„Doar prin inimă știm că se schimbă ceva”: În dialog cu Simona Constantinovici despre Dicționarul de termeni cioranieni

Simona Constantinovici (n. 1968) este scriitoare. Trăiește în Timișoara. Predă lexicologie, lexicografie poetică, stilistică, semantică interpretativă și scriere creativă la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie. A publicat 15 cărți. Poemele și câteva povestiri i-au apărut în numeroase antologii şi publicaţii literare din România și din străinătate. Este câștigătoare a mai multor premii. este coordonatoarea Dicționarului termenilor cioranieni , vol. I (A-M), vol. II (N-Z), Timișoara, Editura Universității de Vest & Milano, Criterion Editrice, 2020.


R.M.: Stimată doamnă profesoară Simona Constantinovici, în primul rând vreau să vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu. Sunteți coordonatorul unei lucrări lexicografice, recent publicate, a termenilor cioranieni, un volum care îl plasează pe autorul român în galeria filosofilor care au propriul dicționar (precum Kant, Hegel, Heidegger, Sartre și atâția alții). Cum s-a născut proiectul și cum a fost procesul de scriere?

S.C.: Scânteia acestui proiect lexicografic a prins viață cu totul întâmplător, într-o după-amiază de primăvară, la Timișoara, în casa unui bun prieten. Invocându-l pe Stéphane Mallarmé, cu celebrul poem din 1897, aș spune că „un coup de dés jamais n’abolira le hasard”. Cu câțiva ani în urmă, publicasem un Dicționar de termeni arghezieni[1]. Prietenul meu, Ciprian Vălcan, a considerat că nu ar fi lipsit de interes să i-l ofer domnului Giovanni Rotiroti. Dumnealui se afla, în acel moment, la Timișoara, unde își lansa o carte despre Cioran[2].
Ați spus că filosofi-etalon, precum Kant, Hegel, Heidegger sau Sartre, au dicționarele lor conceptuale. Așa cum prozatori și poeți, nume de referință din cultura universală, au astfel de dicționare, de la Stendhal la Marcel Proust, de la Giacomo Leopardi la Eugenio Montale și așa mai departe. Solomon Marcus, un matematician, printre ultimii enciclopediști de la noi, credea în aceste instrumente, le considera a fi indispensabile într-o cultură care se respectă.

Întorcându-mă la sensul întrebării, la noi lexicografia filosofică e încă firavă. Aș cita câteva apariții, foarte puține, cu mențiunea că acestea nu pot suplini absența altor dicționare, la fel de importante. Doar așa s-ar crea un tablou relevant al filosofiei românești și s-ar putea opera comparații între feluritele concepții, sisteme de gândire sau terminologii. Avem un dicționar al Martei Petreu[3], rezultat al unui proiect de cercetare axat pe filosofia lui D. D. Roșca. Un altul, al Amaliei Lumei[4], centrat pe nucleul conceptual al discursului la Mircea Eliade, rezultat dintr-o teză de doctorat. A apărut și un dicționar despre termenii filosofiei lui Lucian Blaga, conceput de Florica Diaconu și de Mircea Diaconu[5]. Poate că există și altele, despre care însă nu am auzit. În general, lucrările care se încadrează în acest perimetru, al lexicografiei literare sau filosofice, au un statut aparte. Neavând distribuție foarte mare, aceste dicționare riscă să se stingă tot atât de repede precum apar.

R.M.: Ce ne puteți spune despre metoda adoptată? Care au fost criteriile de sortare a termenilor semnificativi de inclus în dicționar? Presupun că criteriul cantitativ al frecvenței nu este singurul.

S.C.: Metoda folosită, care i-a crispat, la început, pe unii dintre cei invitați să participe la proiect, a fost cea lexicografică.Prin urmare, criteriile derivă din această abordare.Criteriul cantitativ nu este singurul, el a venit cumva firesc, ca rezultat al organizării materialului lingvistic în articole, în așa-zisele decupaje de dicționar. E rezultat al observării unui dinamism lexical. Criteriul prim a fost al identificării conceptelor dominante cu care operează filosofia cioraniană. Cei 12 autori au creat articolele de dicționar, urmând o fișă-model. Pe parcurs, în funcție de materialul selectat, au apărut și unele note particulare. Articolul de dicționar nu e o bucată de stofă pe care să o tăiem și să o coasem la fel. Fiecare dintre autori a citit altfel textul cioranian. Din acest act prim se naște apoi procesul de selecție a termenilor și a contextelor în care aceștia apar. În linii mari, sigur, s-a păstrat acea omogenitate fără de care o astfel de lucrare nu s-ar justifica. 

R.M.: Există note de subsol, texte explicative? Frecvența fiecărui termen este indicată numeric?

S.C.: Nu am optat pentru sistemul notelor de subsol. Am găsit de cuviință să prefațez această lucrare, să arăt încotro s-a îndreptat litera și, prin extensie, spiritul ei. Cum am trecut de la structura conceptuală/terminologică, la cea de conținut, ce revelații au apărut pe parcurs, ca un reflex al acestei căutări/sondări în câmpul vast al cuvintelor.
Frecvența unui termen este importantă, e un indice al semanticii unui discurs, filosofic sau de altă natură. Nu e același lucru să spunem că un autor folosește cu asupra de măsură un termen, obsesiv, sau să observăm că nu-l include niciodată în textele sale. Lexicul unui autor dă seama despre profilul discursului, despre semantica sa. Nu putem ignora un astfel de criteriu. E unul relevant, care scoate la iveală, adesea, dimensiuni noi ale textelor, la care e posibil să nu ne fi gândit la început. Dicționarele au și această menire, de a fora adânc, de a scoate la suprafață lexeme, sensuri. Munca lexicografului se aseamănă, din acest punct de vedere, cu a arheologului. O dată extrase din text, le amușinăm, le privim insistent, ca pe niște obiecte, înainte de a le plasa într-un articol de dicționar. Cuvintele se cântăresc, mai ales atunci când avem discurs filosofic. Unul foarte poetic, de altfel.

R.M.: În articolul pe care l-ați scris despre Dicționar, evidențiați două intrări speciale: „eternitate” și „esență”. Cioran a împărtășit cu Sfântă Tereza și cu alți mistici obsesia pentru „epoca lui Dumnezeu”, ca să spunem așa. Și în Tratat de descompunere, unul dintre texte (unul important, aș spune) este intitulat „Obsesia esențialului”, un text care reia (în franceză, într-un alt cadru lingvistic) o problemă care fusese postulată în Cartea amăgirilor, într-o secțiune („Gustul amăgirilor”) în care se opune (și apoi amestecă) esențe, pe de o parte, și amăgire pe de altă parte. Nu este surprinzător faptul că Cioran propune o apologetică a importanței vitale a amăgirilor (dacă trebuie să recunoaștem că acestea nu sunt la fel ca adevărul suprem despre ființe și ființă ca atare)? Cât de importanți sunt acești doi termeni în discursul și profilul semantic al lui Cioran?

S.C.: Termeni abstracți, eminamente filosofici, esență și eternitate apar ca două vehicule conceptuale, la fel ca viață, moarte, Dumnezeu, ființă, absolut, termeni cu care se află, de altfel, într-o relație de concatenare, de intimă relaționare. Acești termeni intră într-un așa-zis nucleu semantic, un spațiu conceptual în jurul căruia se clădesc toate viziunile ori concepțiile filosofice. Spre pildă, eternitate apare în 258 de contexte, conturând o adevărată constelație sintagmatică: eternitate luminoasă, arome de eternitate, eternitatea vieții, sferturi de eternitate, eternitatea fadă a istoriei, eternitate echivocă, eternitate senină, beţie a eternităţii, intrarea în eternitate, tendinţa spre regiunile eternităţii, extazul unei eternităţi, experiența eternității/ experiența integrală a eternității, negaţia eternităţii, eternități de gheață, aripile eternităţii, atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, saltul în eternitate, umbrele eternității, icoana temporală a eternităţii, eroare exilată în eternitate, reporteri ai eternității, indiscreţii de eternitate ale cărnii, primăvară funebră a eternităţii, dimensiunea eternității, eternitate fixă şi imobilă, eternitatea formalului, eternitate în timp, eternitate dincolo de timp, sentimentul eternităţii vieţii, eternitate de noapte, şerpuire într-o eternitate de noapte, eternitate negativă, eternitate rea, irupţia de eternitate, conştiinţa reflectată a eternităţii, experienţă integrală a eternităţii etc.

Spune Cioran, în Pe culmile disperării: „Eternitatea nu poate fi iubită cu pasiunea cu care iubeşti o femeie, sau cu care-ţi iubeşti destinul tău, sau disperarea ta proprie. Este însă în tendinţa spre regiunile eternităţii o atracţie ce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară sau cu avântarea înspre discreţia unei lumini stelare. Azurul şi lumina de stele sunt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai doreşti şi nu mai regreţi nimic.” (I, 89). Întreg discursul cioranian e ancorat într-o substanță semantică abstractă, profund barocă în retorica ei. Prin urmare, acești doi termeni devin importanți în ansamblul textelor sale, de neocolit, pentru că ei leagă axele temporalității, trecutul de prezent și, într-o oarecare măsură, dacă vrem să transgresăm firescul, prezentul de viitor.

Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, încearcă să arate că există cuvinte care au această capacitate (dor, întru, fire, sinele/sinea, rost/rostire etc.) de a-și proiecta conținutul în viitor, de a genera, pe lângă sensurile cunoscute, activate, o suită de sensuri adiacente, care stau în așteptare. Și care fac din acel cuvânt un vehicul semantic extraordinar. Cartea lui Noica nu e una de filosofie, stricto sensu, ci, mai degrabă, un manual de lingvistică filosofică sau de filosofie a limbajului, deși nu-i amintește pe maeștrii acestei ramuri a filosofiei, pe, spre pildă, Gottlob Frege, Bertrand Russell, John R. Searle, W.O. Quine, Ludwig Wittgenstein etc.
M-am lăsat cucerită de întrebările pe care Noica și le pune constant: „Este oare o limbă un simplu fenomen pozitiv? Trebuie ea să fie înregistrată numai așa cum s-a manifestat? Nu încape o investigație și în aria posibilului ei? Ni se pare că o limbă, vie și desfășurată, cuprinde în ea și ce nu se mai poate exprima și ce nu s-a exprimat încă. (…) Este o întrebare însă dacă nu ar reveni tocmai specialistului să exploreze capacitatea unei limbi și să vorbească despre sensuri virtuale, la fel cum vorbește despre cele actuale.”.

Continuând în regim perifrastic, aș spune că termenii utilizați de Cioran, mulți dintre aceștia, nu ar trebui înțeleși în acest mod, punctual, restrictiv, prin raportare doar la contextul din care au fost extrași, ci mai degrabă ca purtători ai unor sensuri virtuale, recuperabile prin efort interpretativ. În acest resort constă frumusețea unui astfel de proiect lexicografic. Dicționarul de termeni cioranieni se dorește a fi și o invitație la a-l citi altfel pe filosof, de a-l pune într-o lumină care-și extrage fasciculele din substanța cuvintelor, din povestea lor neîntreruptă, cu impact într-un viitor care stă, ca un animal de pradă, la pândă.

R.M.: Aș dori să citez din articolul dumneavoastră despre dicționar[6], publicat în revista „Transilvania”, anul trecut: „Prin modul în care Cioran asociază termenii, înțelegem că filosofia sa se încărcă exponențial din ceea ce am putea numi, cu un termen preluat din limbajul fizicii, polaritate. Într-o stilistică a contrastelor, a paradoxului, a ambivalențelor, se construiește, etapizat, o rețea de concepte perfect sudate.”
Tema polarității mă interesează foarte mult. Cred că este chiar în centrul operelor, gândirii și expresiei lui Cioran. Este legată de dualitatea inerentă a lui Cioran, care este atât de romantică, într-un anumit sens: o diviziune internă tragică, poetică și ciudat mistică; o condiție fertilă din punct de vedere filosofic și poetic. Potrivit bilanțului lexical întocmit în dicționar, care sunt principalele polarități semantice care construiesc discursul lui Cioran?

S.C.: Așa consider și eu. Am văzut, cu ochiul lingvistului, al lexicologului, că discursul cioranian e un perpetuu balans între poli semantici, o rotire-n spațiul dual al cuvintelor cu sens opus. Această neistovită căutare, aparentă instabilitate, amprentează discursul de la un capăt la altul. E o poeticitate indusă permanent, un suflu care traversează întreg textul. Mai cred, și nu-s singura care a constatat acest lucru, că Cioran, în anii tinereții, cel puțin, s-a lăsat purtat de acest val liric, probabil că îi furniza acea combustie, acele tonalități de energie fertilă, atât de necesară scrisului. În textele publicate mai apoi în franceză se produce o domolire, o astâmpărare a esenței poetice a scrisului său. Limba franceză nu-i mai permite să se miște-n volute ce țin de sensibilitate. Frazarea e tăiată altfel, e încorsetată, lucidă. Sigur că stilul său nu are decât de câștigat din această răsturnare de situație la nivel discursiv.
Principalul câmp de polaritate semantică este cuprins în dubletul ontologic viață-moarte. Îl văd ca pe un motor al polarității întregului discurs cioranian. Din ea, din această indestructibilă pereche, derivă altele, cum ar fi: fericirenefericire. Am scris, de altfel, un articol în care încerc să arăt că relația clasică de antonimie este bruiată în cazul acestui dublet, prin permanenta situare a discursului cioranian într-o retorică a contrastelor care ajung să se apropie până la intervertirea, într-un circuit semantic cu care ne-am obișnuit, a ordinii lor.

Apropo de termenii filosofici, Constantin Noica scria, în cuvântul-înainte la volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească: „Cugetarea filosofică nu pare a fi avut și a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, folosește nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele și codurile se desfășoară în siguranța și destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, când întâlnește în limbi cuvinte nu numai cu semnificații deosebite, dar și opuse.”. 

R.M. Există cuvinte românești semnificative în Dicționar care ar putea fi greu traduse în alte limbi – fie acestea franceza, engleza sau portugheza? Mă gândesc, de exemplu, la dor în limba română, care este un „prieten fals” flagrant în portugheză, deoarece „dor” pentru noi este durere în limba română. Dar portugheza are un corespondent pentru dorul românesc, cel puțin Cioran spune: „saudade”[7]. Este dor una dintre intrările în Dicționar?

S.C.: Într-adevăr, dor este un termen intraductibil. Stochează în el atâta conținut fecund, încât ar fi greu să-l reducem la o simplă variantă de traducere. De aceea se și spune că există poeți români, precum Mihai Eminescu, care rămân intraductibili. De obicei, scriitorii din secolul al XIX-lea, în al căror scris e prins, e stocat misterul din specificitatea limbii și culturii, zona aceea greu descriptibilă, de „vag nerost”.

Uite, ca să îți faci o idee, acest termen, dor, atât de românesc, apare de 98  de ori în textele de tinerețe cioraniene. Interesantă mi se pare ordonarea lui în proximități discursive, în asocieri lexematice, de felul: dorul de ființă, dor divin, dor de moarte/ dorul de a muri, dorul muririi, dorul de sfârșit, dor intens după spaţiul infinit, dor amăgitor, dorul nostru, infinitul din acest dor, revărsarea monotonă a acestui dor, infinitul negativ al dorului, dor de pribegie, singurul dor, dorul după alte înmărmuriri, dor ascuns, dorul imens de dezolare, dorul vegetal, dorul după absolut, dorul după un alt eu, dor mortal de femeie, dorul arzător de a nu supravieţui emoţiei, dorul de scufundare în nemărginit, dorul suferințelor prelungi, dor imanent firii, dorul de El, dor de leșin astral, doruri pline de dulci înstrăinări şi de meleaguri norocoase, dorul de ducă, puntea între dor și fire etc. Poate că acestea dovedesc mai bine profilul semantic al vocabulei dor. Instaurarea substanței sale discursive. De aceea am încercat să însoțesc discursul lexicografic cu secțiunea ultimă, a acelui Indice sintagmatic. În opinia mea, dicționarul poate fi citit și invers, pornind de la frunzărirea acelor intrări sintagmatice, în ritmul unor asocieri de vocabule de la care orice căutare ori interpretare devine posibilă.

Dar l-aș aminti aici și pe dorí, cu 140 de ocurențe, un verb intim legat de dor, prin chiar structura lui formală. E un derivat din substantivul neutru dor. Duce tot înspre rădăcina latinească dol-, din dolus. Să luăm doar ultima alăturare din seria sintagmatică de mai sus, puntea între dor și fire. Vom simți cât de firavă e acea „punte”, cât de iluzorie, subțire. Se creează parcă, între dor și fire, o relație de cvasi sinonimie. Dor și fire devin, pe moment, fulgurant, termeni superpozabili.

În câteva articole consacrate lexemului dor, latinistul G. I. Tohăneanu dădea ca sinonime parțiale alean, amar, jale, jind, nesaț etc., iar ca „termeni de import”, pe melancolie și nostalgie. „Deși termenul are un sens difuz – aproape imposibil de prins într-o definiție riguroasă –, putem spune, metaforic vorbind, că „ecuația” dorului este rezultatul sumei dintre durere și dorință. În conștiința lingvistică a poporului nostru – oglindită în străfundurile semantice ale substantivului dor – suferința din veac s-a alinat, totdeauna, la vatra nădejdii, așezată sub fereastra viitorului.”[8].

Monosilabicul dor are puterea unui torent de sensuri. În el rezidă misterul semantic, volbura de conținut. Celebrul lexicograf francez Alain Rey conchidea, într-un interviu: « il se cache toujours quelque chose derrière les mots, quelque chose de précis et d’infini à la fois ».

Nu știu, poate că mă înșel, dar cred că și substantivul zădărnicie, un derivat, ar fi un termen greu de tradus. Ține-n frâu un împrumut din slavă, zadar. Amăgire, amărăciune, pot fi și ei invocați, în acest punct al discuției. Acesta a fost unul dintre criteriile după care mi-am propus să alcătuiesc lista inițială a termenilor cioranieni: apartenența la un fond mai vechi al limbii române. Am constatat însă că discursul cioranian urmează traseul lingvistic al vocabulelor neologice. La unii termeni, nu am găsit contexte suficient de relevante sau m-am confruntat cu cvasi absența lor. Probabil că, dacă acest dicționar ar fi tradus în alte limbi neolatine, s-ar vedea mai bine acest tablou dual, al cuvintelor vechi, mai greu de tradus, pe de o parte, și al celor noi, transferabile ușor în matrița lexicală a altor limbi, prin traducere, pe de altă parte.

Noica nota metaforic, în lucrarea citată: „Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma țării tale, s-a hrănit din ploile ei, a crescut și s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri același, iar așa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus.”. De fapt, Noica străvede în unele cuvinte istoria propriei țări, fenomenul transhumanței, pastoralul încriptat în fibra cuvintelor vechi. Ne sugerează că a încerca să le traduci echivalează cu a le dezrădăcina, a le anihila capacitatea ancestrală de a motiva o limbă, un fel de a fi al unui popor, de a simți adânc. Cuvintele au destinul ființelor, o biografie, se nasc, trăiesc și mor.

R.M.: În mod opus, aș dori să întreb dacă există vreun termen folosit de Cioran în scrierile sale franceze care ar putea fi greu de tradus în limba română. Mă gândesc, de exemplu, la „ennui”, care este adesea tradus în portugheză (chiar și în cărțile lui Cioran) ca „tédio” (taedium) sau „fastio” în portugheză, „aburrimiento” sau „hastío” în spaniolă, „boredom” în engleză, „noia” în italiană. Ennui este plictiseală în limba română? Este plictiseala una dintre intrările din Dicționar?

S.C.: Plictiseală e într-adevăr corespondentul lui ennui, din franceză. Se află în dicționar, nu putea lipsi, face parte, și el, din recuzita conceptelor dominante, atunci când ne referim la discursul cioranian. Apare în 186 de contexte. În Lacrimi și sfinți, întâlnim sudate, într-o rețea de semnificații, adevărate definiții poetice ale plictiselii: ”Plictiseala este forma cea mai elementară de suspendare a timpului, precum extazul este ultima şi cea mai complicată. De câte ori ne plictisim, se opreşte timpul în ţesuturi; uneori îi auzim oprirea şi-i savurăm cu chin tăcerea. Organismul este atunci un ceas care stă şi care ştie că stă. În orice plictiseală există conştiinţa stagnării temporale, cu atât mai mult cu cât, din ce ne plictisim mai mult, din aceea suntem mai puţin inconştienţi.” (I, 732).

E interesant cum încearcă să vadă în plictiseală, într-un fragment legat de cel mai sus citat, un posibil criteriu de clasificare a oamenilor: „Melancolia, tristeţea, disperarea, groaza şi extazul se ramifică din trunchiul masiv al plictiselii; de aici nediferenţierea şi originarul acesteia. Există flori ale melancoliei şi tristeţii; îmi place să mă gândesc la rădăcini, când e vorba de plictiseală. (…) Astfel, orice plictiseală adâncă sfârşeşte prin a deveni stare în sine şi, scoţându-ne din lupta cu obiectele, ne plasează în faţa ei, încât oamenii se mai împart după modul în care se plictisesc şi încearcă să se salveze din plictiseală.” (I, 733). De altfel, la Cioran există o întreagă tipologie a umanului. Omul lui e multiplu: abstract, activ, antic, atenuat, bolnav de veșnicie, al Cetății, comun, concret, contemporan, creștin, disperat, entuziast, erudit, independent, indic, inteligent, liber, organic, măsurat, mediocru, melancolic, modern, moral, naiv, nefericit, nemuritor, normal, obiectiv, pasionat, (iremediabil) pierdut, politic, pornit, post-om, privat, (profund) religios, al Renașterii, superficial, supra-om, subom, uscat, vizual etc. O gamă impresionantă, prinsă-n 2617 de ocurențe. Câți oameni, atâtea lumi întrețesute caleidoscopic. Multe dintre definițiile pe care le dă ființei umane sunt memorabile, impregnate cu substanța unei poeticități caustice: „Omul e cerşetor de existenţă. Un salahor ridicol în irealitate, un cârpaci al firii.” (II, 108).

Cum am arătat în cuvântul însoțitor, termenul viață are 2816 ocurențe. E vortexul semantic al discursului cioranian. De el se prind celelalte lexeme, magnetic. Unul dintre acestea, dominant, este om. ”Până şi-n moarte caut viaţa şi rostul meu nu este decât a o descoperi în tot ce nu e ea.” (I, 862) spune Cioran în Amurgul gândurilor. Tot acolo, cu referire la modalitatea de raportare la cuvinte, atingând diapazonul cel mai de sus, al inimii: „Spune unui suflet delicat: despărţire şi ai trezit poetul din el. Acelaşi cuvânt, unui om de rând nu-i inspiră nimic. Şi nu numai despărţire, ci orice. Diferenţa între oameni se măsoară după rezonanţa afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfârşeală extatică ascultând o expresie banală, alţii rămân reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia nu este cuvânt în dicţionar care să nu ascundă o suferinţă, iar aceştia, nici n-o au în vocabular. Prea puţini sunt cei ce-şi pot întoarce cugetul – oricând – spre întristare.” (I, 826).

R.M.: Pentru cei care ar putea avea îndoieli în ceea ce privește relevanța realizării unui Dicționar de termeni cioranieni (nu este și cazul meu), de parcă nu ar fi altceva decât o indexare a vocabularului său fundamental (pentru a-l parafraza pe Richard Rorty), ce argumente am putea să oferim? De fapt, este o întrebare retorică, așa cum aștept un răspuns afirmativ la întrebarea: oferă cititorului mai mult decât o mulțime de cuvinte folosite de Cioran în limba română? Cu sprijinul acestui Dicționar, este posibil să ai „insights”, să înțelegi ideile și scrierile lui Cioran mai clar și mai profund, chiar și atunci când vine vorba de scrierile sale franceze?

S.C.: Da, cred că un dicționar are și această menire, de a face pe cineva să înțeleagă scrierile unui anumit autor. Nu funcționează ca un manual, dar puterea lui de a sugera o linie de interpretare e mare. Nu se adresează doar filosofilor. Și putem lua ca exemplu orice tip de dicționar construit pe lexicul unui autor, pentru a vedea că așa stau lucrurile. El are, mai presus de toate, capacitatea de a aduce pe masa discuției un anumit tip de lexic, adică de a ațâța acea materie semantică, aptă de a da seama despre capacitatea unui scriitor de a stăpâni și folosi novator o limbă. Cred că acest dicționar ni-l arată mai bine pe Cioran cel românesc, un Emil Cioran impregnat de ecourile vii ale culturii în care s-a format. Un astfel de dicționar arată schimbarea care s-a produs în stilul filosofului, prin comparație cu perioada următoare.

Lexicograful francez Alain Rey, mort în decembrie 2020, definea astfel dicționarul: „C’est une volière où évoluent des papillons qui sont toujours plus beaux vivants que morts et épinglés.”. Iar despre cuvinte spunea: „Les mots sont des oiseaux migrateurs.”. Mi-a plăcut mult această libertate a cuvintelor pe care niciun dicționar  nu-și propune să o îngrădească, această dinamică a cuvântului astâmpărată-n articolul de dicționar, dar niciodată negată.

R.M.: Dacă este corect să descriem prepoziția română întru nu ca „between” în engleză, „entre” în portugheză, spaniolă și franceză, ci mai degrabă în sensul dublu de a fi/a sta într-o anumită poziție, loc, situație și, în același timp, cel al deplasării într-o altă poziție, loc, situație, am putea spune că polaritatea din discursul lui Cioran este cumva legată de virtuțile polivalente ale acestei prepoziții?
De exemplu, să presupunem că Cioran pune „căderea” și „extazul” sau „apoteoza” împreună, sau una după alta, nu implică neapărat o contradicție pură și infertilă, ci mai degrabă paradoxul identificării cu ambii termeni (antitetici) împreună, paradoxul de a fi într-o stare decăzută și, totuși, de a experimenta viața și existența într-o manieră pasionată, entuziastă, extatică – și, în același timp, deplasându-se din Cădere într-un fel de fericire extatică (deseori disperată), și invers?

S.C.: În acest punct, l-aș aduce iarăși în discuție pe maestrul Constantin Noica, pentru care această prepoziție, întru, care acum e o prepoziție ca oricare alta, un simplu jonctiv, un șurub al discursului, al frazării, însemna mult mai mult odinioară. Îl aduc în discuție pe Noica, pentru că se raportează permanent la materialul din dicționarele limbii române, reface ființa filosofică a vocabulelor limbii române, spiritul acestora, uzând de sensurile multiple, camuflate în expresiile și locuțiunile care apar în acele lucrări lexicografice. Fin observator și interpret al cuvintelor limbii române, Noica înțelege, de fapt, că un discurs filosofic se hrănește inevitabil din forța sau din labilitatea/caducitatea vocabulelor. Sigur că vor fi cârcotași care ar putea oricând ataca modalitatea de raportare la un text filosofic. Dar tot atât de adevărat e că nu vor putea să treacă peste forța de torent semantic a acestor cuvinte care opun rezistență. În prefața la Cuvânt împreună despre rostirea românească, filosoful român punctează: „bucuria de-a vedea în prepoziția „întru” unul din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosofică”. Mai la vale, în capitolul alocat acestei prepoziții, spune că întru „(…) își păstrează – e drept mai mult în locuțiuni decât izolat – virtutea sa dialectică de a face să țină laolaltă sensuri contradictorii.”.

Și acum aș intra puțin în vârtejul creat de întrebarea ta. Ajungem tot la contradicții, tot la paradoxuri, tot la irealitatea din spatele cuvintelor care se ciocnesc și sună strident, ca alămurile într-o orchestră. Sigur că o într-o prepoziție nu stă puterea unui discurs, dar acest indice poate orienta mecanismul semantic al frazării, poate să conducă altfel întreg materialul lingvistic, mecanismul sintactic, noima unui text. E ca o busolă frastică. Mai ales întru, din lat. intro, foarte apropiat în română de un alt jonctiv, între, acesta din urmă cu dubletul etimologic inter-. Dacă luăm în considerare faptul că întru păstrează în țesătura lui intimă sensul arhaic, din latină, atunci ceea ce spui ar sta în picioare, s-ar justifica. Întru are și un iz arhaic, folosirea lui aducând acea patină a vremii în frazare.

Dacă între poziționează la mijloc, à mi chemin, întru fortifică, creează aliaje de sens. Dintre, printre sunt prepoziții formate tot de la între, prin compunere cu alte prepoziții. Rețeaua aceasta indicială, existentă în limba română, e importantă, concură la înțelegerea unor straturi adiacente de semnificație: „De la sensul sau sensurile locale – cele fundamentale, în cadrul cărora e vorba de a fi în, dar și de a lucra în, a se desfășura în, trecându-se apoi la: a pătrunde în, a se așeza în, a se așeza pe, a tinde către, a izvorî din, a se limita la –, s-a ajuns la sensuri instrumentale, temporale, cauzale, finale, relative, modale, ba chiar la sensuri de echivalență, măsură și raportare analogică.

Aproape întreg universul circumstanțelor se lasă prefigurat aici, în așa fel încât tot ce spui cu „întru” are statornic un rest. Dacă logica matematică, teoria mulțimilor sau o axiomatică gen Hilbert s-ar aventura să formalizeze pe „întru”, ar eșua, sau atunci ar strivi o făptură atât de vie ca particula aceasta.”.

Întru este printre vocabulele care dau seama despre complexitatea și suplețea unei limbi romanice, româna. Această prepoziție polisemantică devoalează arhaizantul profil al cuvintelor noastre, trecutul prins în spițele sensurilor/semnificațiilor. Aș închide-n cerc răspunsul la întrebarea ta, apelând tot la Noica: „Așadar: în conținut „întru” poartă cu el contradicțiile fundamentale ce se ivesc în sânul ființei; în mișcarea lui, are ceva din demersul fundamental al gândirii și al câmpurilor ei deschizătoare de orizont logic. Iar formal, întru reprezintă cercul, orientarea, orizontul mișcător, limitația ce nu limitează. Dacă n-ar fi decât o prepoziție, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie.”. Cred că nu ar mai fi nimic de adăugat. Finalul ne taie răsuflarea. 

R.M.: Ce sfaturi le-ați da celor care încep să-l citească pe Cioran și doresc să efectueze cercetări academice despre lucrările și ideile sale? Sunteți de acord că este esențial să-l cunoască în mod corespunzător pe Emil Cioran înainte de EM Cioran, nu numai prin cărțile sale românești, precum Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Lacrimi și sfinți, Schimbarea la față a României și Amurgul gândurilor, dar și printr-o abordare biografică cuprinzătoare?

S.C.: Orice scriitor ar trebui să fie cunoscut astfel, nu fragmentar, ci, dacă ar fi posibil, integral. Sau, altfel spus, fragmentul să fie pus tot timpul în comparație cu celelalte părți din opera sa, pentru a se extrage, în final, rețeaua de semnificație, substanța activă, genomul, acel ADN identificator. Dar, așa cum nu putem explora planetele cu telescopul decât fragmentar, în toată frumusețea lor, tot așa se întâmplă și cu citirea textelor unui autor, în cazul nostru Cioran, un filosof. Dacă vom folosi pe post de telescop acest dicționar, un telescop lingvistic, ne vom bucura de peisajul mărit al stilului său. Optica e una reală care ar putea să conducă spre întreg. Pars pro toto. Prin apropierea sau/și îndepărtarea de sursă se va produce dezlegarea, intrarea cu adevărat în magma unui fenomen care continuă să stârnească interesul atâtor intelectuali, nu doar filosofi. Dicționarul ar putea fi și o invitație de a sta la aceeași masă, chiar dacă vii dintr-o altă sferă de interes. Dicționarele coagulează, nu dezbină. Așa le-aș caracteriza, nicidecum altfel.

R.M.: Care este profunda românitate a lui Cioran? Creștinismul ortodox joacă un rol major în această românitate, diferit de catolicismul roman?
Depinde ce înțelegem prin acest termen, românitate. Apartenența la poporul român? Mândria de a spune cu voce tare: „Sunt român.”? Modul în care, prin ceea ce faci de-a lungul vieții, încerci să nu te dezici de originile tale? Ca orice termen abstract, și acesta, românitate, suferă de o răsfirare semantică, tinde să-și camufleze conținutul. Există neîndoielnic puncte de tangență între creștinismul ortodox și românitate. Pot fi aduse în discuție nume de domnitori sau de prelați români (preoți ortodocși, mitropoliți, teologi ori episcopi greco-catolici), de martiri ai credinței, care au apărat, de-a lungul istoriei, destinul ortodoxiei, al credinței, în general, care au făcut ani grei de închisoare, care n-au abdicat de la crezul lor, care au menținut vie flacăra religiozității, a românității, în ultimă instanță. Constantin Brâncoveanu, Andrei Șaguna, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Gh. Calciu Dumitreasa… Sute dintre ei au murit în temnițele comuniste…
Ceea ce scria Cioran, în Schimbarea la față a României, e încă valabil, extrem de actual: „Defectele de evoluţie ale României nu sunt de natură religioasă. Dacă nu ne-am mişcat atâta timp, nu este de vină ortodoxia; suntem noi. Ea n-a făcut decât să ne închidă în noi înşine şi să ne vegheze tăcerea sau jalea. Destinul ortodoxiei noastre are toate caracterele destinului României. (…) În România sunt mulţi oameni cari cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred că n-a fost nimeni să se îndoiască. Numai că religiozitatea românească este minoră, nepasionată şi, mai cu seamă, neagresivă. Câţi n-au făcut un merit din toleranţa noastră şi au transformat o insuficienţă în virtute! (…) Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc se odihneşte în ortodoxie.” (pp. 467-469). Timpul pe care-l trăim acum, al pandemiei, nu face decât să acutizeze acest sentiment al neputinței de a înțelege sentimentul religios, de a fi cu adevărat în credința ortodoxă, atât de reprimată, negată, umilită, în trecut.

R.M.: Dragă Simona Constantinovici, aș dori să vă mulțumesc încă o dată pentru generozitatea de a ne acorda acest interviu despre o publicație importantă legată de Cioran. Simțiți-vă liberă să lăsați câteva observații finale, dacă doriți. Orice doriți, orice ați dori să împărtășiți, să divulgați, să declarați.

S.C.: Mulțumesc, la rându-mi, din toată inima pentru invitația de a răspunde la acest set de întrebări. Mă bucur enorm că există în Brazilia, atât de departe de țara lui Emil Cioran, intelectuali care țes legături de suflet între culturi afine, între cuvinte care pornesc din același trunchi, al limbii latine. Dragă Rodrigo, portalul pe care l-ați realizat e unic! Aș încheia cordial, ca de la inimă la o altă inimă care bate, cu acest fragment din Lacrimi și sfinți: „Numai bătăile inimii ne mai aduc aminte că a fost cândva un Timp… Rostul lor nu este de ordin fiziologic, ci metafizic: marcarea timpului. Doar prin inimă ştim că se schimbă ceva, căci, fără acest organ al devenirii, am fi încremenit demult într-un extaz pustiu.” (I, 738).

Sao Paulo, Brazilia – Timișoara, România
Decembrie 2020, ianuarie 2021


[1] Un dicționar centrat pe lexicul poeziilor lui Tudor Arghezi.

[2] Este vorba despre o culegere de eseuri, Dezvrăjirea lui Cioran, publicată la Editura Napoca Star și lansată, în 2016, la librăria timișoreană Cărturești.

[3] Marta Petreu (coord.), Dicţionarul termenilor filosofiei lui D. D. Roşca, român/francez/englez, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008.

[4] Amalia Lumei, Mircea Eliade: mic dicţionar filosofic (1926-1928), Cluj-Napoca, Editura Avalon, 2015.

[5] Florica Diaconu, Marin Diaconu, Dicționar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

[6] Simona Constantinovici, „Exaltation of a shipwrecked”. Annotations to a dictionary of Cioranian terms („Exaltarea unui naufragiat”. Marginalii la un dicționar de termeni cioranieni, in „Transilvania”, nr. 7, 2020, pp. 40-44.

[7] „De cîte ori, în peregrinările noastre în afara intelectului, nu ne-am odihnit tulburările la umbra acestor Sehnsucht, yearning, saudade, a acelor fructe sonore crescute pentru inimi prea coapte! Să ridicăm vălul de pe aceste cuvinte: ascund ele unul și același conținut? E cu putință ca aceeași semnificație să trăiască și să moară în ramificațiile verbale ale unei rădăcini nedefinite? Putem concepe că popoare atît de diverse simt nostalgia în același fel?” (E.M. CIORAN, Apoteoza vagului, in Tratat de descompunere. Trad. Dan Duțescu. București, Humanitas, 1992, p. 50.

[8] G. I. Tohăneanu, Teodor Bulza, O seamă de cuvinte românești, Timișoara, Editura Facla, 1976, p. 52.

Deixe um comentário

Faça o login usando um destes métodos para comentar:

Logotipo do WordPress.com

Você está comentando utilizando sua conta WordPress.com. Sair /  Alterar )

Imagem do Twitter

Você está comentando utilizando sua conta Twitter. Sair /  Alterar )

Foto do Facebook

Você está comentando utilizando sua conta Facebook. Sair /  Alterar )

Conectando a %s