ARCA – Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, n. 1/2021. ISSN: 1584-4250.
Simona Constantinovici (n. 1968) este scriitoare. Trăieşte în Timişoara. Predă lexicologie, lexicografie poetică, stilistică, semantică interpretativă şi scriere creativă la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie. A publicat 15 cărţi. Poemele şi câteva povestiri i‑au apărut în numeroase antologii şi publicaţii literare din România şi din străinătate. Este câştigătoare a mai multor premii.
Rodrigo Inácio R. Sá Menezes a absolvit de Facultatea de Comunicare Socială la Fundação Armando Álvares Penteado / FAAP (1998-2003) şi la Facultatea de Filosofie la Pontifícia Universidade Católica de São Paulo / PUC-SP (2003-2009). Deţine o diplomă de master în Știinţe ale Religiei (2004-2007) şi un doctorat în filosofie (2012-2016) la PUC-SP. Studiile sale despre Cioran se învârt în jurul unor teme precum pesimismul, nihilismul şi gnosticismul, într-o perspectivă antropologică şi existenţială-filosofică, pe de o parte, scrierea creativă şi fragmentară, discursul autobiografic, estetica, stilul de scriere şi romantismul, pe de altă parte. A tradus eseuri şi aforisme de Cioran până acum inedite în portugheză (din Căderea în timp şi Demiurgul cel rău), din franceză şi română (selecţie de aforisme din Razne). Editor al Portalului E.M. Cioran Brasil, înfiinţat în 2010, din 2019 pe YouTube (cu o varietate de materiale video despre Cioran)
„Doar prin inimă ştim că se schimbă ceva”
[„Só através do coração sabemos que algo muda”]Interviu realizat de Rodrigo Menezes cu Simona Constantinovici
despre Dicţionarul de termeni cioranieni[1]
R.M.: Stimată doamnă profesoară Simona Constantinovici, în primul rând vreau să vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu. Sunteţi coordonatorul unei lucrări lexicografice, recent publicate, a termenilor cioranieni, un volum care îl plasează pe autorul român în galeria filosofilor care au propriul dicţionar (precum Kant, Hegel, Heidegger, Sartre şi atâţia alţii). Cum s‑a născut proiectul şi cum a fost procesul de scriere?
S.C.: Scânteia acestui proiect lexicografic a prins viaţă cu totul întâmplător, într‑o după‑amiază de primăvară, la Timişoara, în casa unui bun prieten. Invocându‑l pe Stéphane Mallarmé, cu celebrul poem din 1897, aş spune că „un coup de dés jamais n’abolira le hasard”. Cu câţiva ani în urmă, publicasem un Dicţionar de termeni arghezieni[2]. Prietenul meu, Ciprian Vălcan, a considerat că nu ar fi lipsit de interes să i‑l ofer domnului Giovanni Rotiroti. Dumnealui se afla, în acel moment, la Timişoara, unde îşi lansa o carte despre Cioran[3].
Aţi spus că filosofi‑etalon, precum Kant, Hegel, Heidegger sau Sartre, au dicţionarele lor conceptuale. Aşa cum prozatori şi poeţi, nume de referinţă din cultura universală, au astfel de dicţionare, de la Stendhal la Marcel Proust, de la Giacomo Leopardi la Eugenio Montale şi aşa mai departe. Solomon Marcus, un matematician, printre ultimii enciclopedişti de la noi, credea în aceste instrumente, le considera a fi indispensabile într‑o cultură care se respectă.
Întorcându‑mă la sensul întrebării, la noi lexicografia filosofică e încă firavă. Aş cita câteva apariţii, foarte puţine, cu menţiunea că acestea nu pot suplini absenţa altor dicţionare, la fel de importante. Doar aşa s‑ar crea un tablou relevant al filosofiei româneşti şi s‑ar putea opera comparaţii între feluritele concepţii, sisteme de gândire sau terminologii. Avem un dicţionar al Martei Petreu[4], rezultat al unui proiect de cercetare axat pe filosofia lui D. D. Roşca. Un altul, al Amaliei Lumei[5], centrat pe nucleul conceptual al discursului la Mircea Eliade, rezultat dintr‑o teză de doctorat. A apărut şi un dicţionar despre termenii filosofiei lui Lucian Blaga, conceput de Florica Diaconu şi de Mircea Diaconu[6]. Poate că există şi altele, despre care însă nu am auzit. În general, lucrările care se încadrează în acest perimetru, al lexicografiei literare sau filosofice, au un statut aparte. Neavând distribuţie foarte mare, aceste dicţionare riscă să se stingă tot atât de repede precum apar.
R.M.: Ce ne puteţi spune despre metoda adoptată? Care au fost criteriile de sortare a termenilor semnificativi de inclus în dicţionar? Presupun că criteriul cantitativ al frecvenţei nu este singurul.
S.C.: Metoda folosită, care i‑a crispat, la început, pe unii dintre cei invitaţi să participe la proiect, a fost cea lexicografică. Prin urmare, criteriile derivă din această abordare. Criteriul cantitativ nu este singurul, el a venit cumva firesc, ca rezultat al organizării materialului lingvistic în articole, în aşa‑zisele decupaje de dicţionar. E rezultat al observării unui dinamism lexical. Criteriul prim a fost al identificării conceptelor dominante cu care operează filosofia cioraniană. Cei 12 autori au creat articolele de dicţionar, urmând o fişă‑model. Pe parcurs, în funcţie de materialul selectat, au apărut şi unele note particulare. Articolul de dicţionar nu e o bucată de stofă pe care să o tăiem şi să o coasem la fel. Fiecare dintre autori a citit altfel textul cioranian. Din acest act prim se naşte apoi procesul de selecţie a termenilor şi a contextelor în care aceştia apar. În linii mari, sigur, s‑a păstrat acea omogenitate fără de care o astfel de lucrare nu s‑ar justifica.
R.M.: Există note de subsol, texte explicative? Frecvenţa fiecărui termen este indicată numeric?
S.C.: Nu am optat pentru sistemul notelor de subsol. Am găsit de cuviinţă să prefaţez această lucrare, să arăt încotro s‑a îndreptat litera şi, prin extensie, spiritul ei. Cum am trecut de la structura conceptuală/ terminologică, la cea de conţinut, ce revelaţii au apărut pe parcurs, ca un reflex al acestei căutări/ sondări în câmpul vast al cuvintelor.
Frecvenţa unui termen este importantă, e un indice al semanticii unui discurs, filosofic sau de altă natură. Nu e acelaşi lucru să spunem că un autor foloseşte cu asupra de măsură un termen, obsesiv, sau să observăm că nu‑l include niciodată în textele sale. Lexicul unui autor dă seama despre profilul discursului, despre semantica sa. Nu putem ignora un astfel de criteriu. E unul relevant, care scoate la iveală, adesea, dimensiuni noi ale textelor, la care e posibil să nu ne fi gândit la început. Dicţionarele au şi această menire, de a fora adânc, de a scoate la suprafaţă lexeme, sensuri. Munca lexicografului se aseamănă, din acest punct de vedere, cu a arheologului. O dată extrase din text, le amuşinăm, le privim insistent, ca pe nişte obiecte, înainte de a le plasa într‑un articol de dicţionar. Cuvintele se cântăresc, mai ales atunci când avem discurs filosofic. Unul foarte poetic, de altfel.
R.M.: În articolul pe care l‑aţi scris despre Dicţionar, evidenţiaţi două intrări speciale: „eternitate” şi „esenţă”. Cioran a împărtăşit cu Sfântă Tereza şi cu alţi mistici obsesia pentru „epoca lui Dumnezeu”, ca să spunem aşa. Și în Tratat de descompunere, unul dintre texte (unul important, aş spune) este intitulat „Obsesia esenţialului”, un text care reia (în franceză, într‑un alt cadru lingvistic) o problemă care fusese postulată în Cartea amăgirilor, într‑o secţiune („Gustul amăgirilor”) în care se opune (şi apoi amestecă) esenţe, pe de o parte, şi amăgire pe de altă parte. Nu este surprinzător faptul că Cioran propune o apologetică a importanţei vitale a amăgirilor (dacă trebuie să recunoaştem că acestea nu sunt la fel ca adevărul suprem despre fiinţe şi fiinţă ca atare)? Cât de importanţi sunt aceşti doi termeni în discursul şi profilul semantic al lui Cioran?
S.C.: Termeni abstracţi, eminamente filosofici, esenţă şi eternitate apar ca două vehicule conceptuale, la fel ca viaţă, moarte, Dumnezeu, fiinţă, absolut, termeni cu care se află, de altfel, într‑o relaţie de concatenare, de intimă relaţionare. Aceşti termeni intră într‑un aşa‑zis nucleu semantic, un spaţiu conceptual în jurul căruia se clădesc toate viziunile ori concepţiile filosofice. Spre pildă, eternitate apare în 258 de contexte, conturând o adevărată constelaţie sintagmatică: eternitate luminoasă, arome de eternitate, eternitatea vieţii, sferturi de eternitate, eternitatea fadă a istoriei, eternitate echivocă, eternitate senină, beţie a eternităţii, intrarea în eternitate, tendinţa spre regiunile eternităţii, extazul unei eternităţi, experienţa eternităţii/ experienţa integrală a eternităţii, negaţia eternităţii, eternităţi de gheaţă, aripile eternităţii, atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, saltul în eternitate, umbrele eternităţii, icoana temporală a eternităţii, eroare exilată în eternitate, reporteri ai eternităţii, indiscreţii de eternitate ale cărnii, primăvară funebră a eternităţii, dimensiunea eternităţii, eternitate fixă şi imobilă, eternitatea formalului, eternitate în timp, eternitate dincolo de timp, sentimentul eternităţii vieţii, eternitate de noapte, şerpuire într‑o eternitate de noapte, eternitate negativă, eternitate rea, irupţia de eternitate, conştiinţa reflectată a eternităţii, experienţă integrală a eternităţii etc.
Spune Cioran, în Pe culmile disperării: „Eternitatea nu poate fi iubită cu pasiunea cu care iubeşti o femeie, sau cu care‑ţi iubeşti destinul tău, sau disperarea ta proprie. Este însă în tendinţa spre regiunile eternităţii o atracţie ce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară sau cu avântarea înspre discreţia unei lumini stelare. Azurul şi lumina de stele sunt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai doreşti şi nu mai regreţi nimic.” (I, 89). Întreg discursul cioranian e ancorat într‑o substanţă semantică abstractă, profund barocă în retorica ei. Prin urmare, aceşti doi termeni devin importanţi în ansamblul textelor sale, de neocolit, pentru că ei leagă axele temporalităţii, trecutul de prezent şi, într‑o oarecare măsură, dacă vrem să transgresăm firescul, prezentul de viitor.
Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, încearcă să arate că există cuvinte care au această capacitate (dor, întru, fire, sinele/sinea, rost/rostire etc.) de a‑şi proiecta conţinutul în viitor, de a genera, pe lângă sensurile cunoscute, activate, o suită de sensuri adiacente, care stau în aşteptare. Și care fac din acel cuvânt un vehicul semantic extraordinar. Cartea lui Noica nu e una de filosofie, stricto sensu, ci, mai degrabă, un manual de lingvistică filosofică sau de filosofie a limbajului, deşi nu‑i aminteşte pe maeştrii acestei ramuri a filosofiei, pe, spre pildă, Gottlob Frege, Bertrand Russell, John R. Searle, W.O. Quine, Ludwig Wittgenstein etc.
M‑am lăsat cucerită de întrebările pe care Noica şi le pune constant: „Este oare o limbă un simplu fenomen pozitiv? Trebuie ea să fie înregistrată numai aşa cum s‑a manifestat? Nu încape o investigaţie şi în aria posibilului ei? Ni se pare că o limbă, vie şi desfăşurată, cuprinde în ea şi ce nu se mai poate exprima şi ce nu s‑a exprimat încă. (…) Este o întrebare însă dacă nu ar reveni tocmai specialistului să exploreze capacitatea unei limbi şi să vorbească despre sensuri virtuale, la fel cum vorbeşte despre cele actuale.”.
Continuând în regim perifrastic, aş spune că termenii utilizaţi de Cioran, mulţi dintre aceştia, nu ar trebui înţeleşi în acest mod, punctual, restrictiv, prin raportare doar la contextul din care au fost extraşi, ci mai degrabă ca purtători ai unor sensuri virtuale, recuperabile prin efort interpretativ. În acest resort constă frumuseţea unui astfel de proiect lexicografic. Dicţionarul de termeni cioranieni se doreşte a fi şi o invitaţie la a‑l citi altfel pe filosof, de a‑l pune într‑o lumină care‑şi extrage fasciculele din substanţa cuvintelor, din povestea lor neîntreruptă, cu impact într‑un viitor care stă, ca un animal de pradă, la pândă… [+]
Portal E.M. Cioran Brasil 🇧🇷 
Republicou isso em Espacio M. Liliana Herrera A. 🇨🇴.
CurtirCurtir