Împotriva imaginii – E.M. Cioran

Observator Cultural, nr. 1.063, 26/05/2021

I. Spiritul care se îndreaptă spre goliciune respinge asemănările care-i amintesc de această lume, de care ar dori să se despartă. Este exasperat doar de ceea ce există sau pare să existe. Cu cît cineva se îndepărtează de aparențe, cu atît mai puțin este nevoie de semne pentru a le semnaliza sau de simulări pentru a le denunța, ambele fiind la fel de dezastruoase pentru urmărirea a ceea ce contează, a ceea ce este ascuns, a acelui fundament final care necesită, pentru a fi înțeles, ruina tuturor imaginilor, chiar și a acelora spirituale.

II. Privilegiu afurisit al omului exterior, ima­ginea, oricît de pură ar fi, păstrează întotdeauna o urmă de materialitate, o anumită asperitate și, întrucît se referă în mod necesar la lume, poartă în sine un element de incertitudine și perturbare. Numai prin triumful asupra ei ne putem îndrepta spre goliciune, către acea securitate fără corzi atașate numită eliberare. Eliberarea înseamnă, de fapt, a se îndepărta de imagine, a abandona toate simbolurile de aici de jos.

III. Ne putem elibera de imagine numai dacă, într-o mișcare similară, ne eliberăm de cuvînt dintr-o dată. Fiecare cuvînt echivalează cu un atac împotriva purității. „Nici un cuvînt nu se poate aștepta la altceva decît la propria înfrîngere“, susține Grigore Palamas, în Apărarea sfinților isihaști. Numai prin tăcere se poate ajunge la acest fundament mult dincolo de aparențe, acea tăcere prin care, potrivit lui Serafim de Sarov, oamenii și îngerii se aseamănă. Ceva demn de remarcat: nu există tăcere frivolă, nici tăcere superficială. Fiecare tăcere este esențială. Cînd o savurăm, experimentăm imediat un fel de supremație, o suveranitate ciudată. Este posibil ca ceea ce se numește interioritate să nu fie altceva decît o așteptare tăcută. La fel, nu există „viață adevărată“, o viață spirituală aridă, care să nu implice cu totul moartea imaginii și a cuvîntului, distrugerea, în profunzimea cea mai profundă a ființei, a acestei lumi și a tuturor lumilor. Experiența mistică este confundată, în cele din urmă, cu fericirea unei respingeri supreme.

IV. A urmări, a căuta imaginea, înseamnă a demonstra că rămîi sub absolut, că nu ești calificat pentru o viziune pură. Și este de înțeles, pentru că nu este o viziune fără obiect, ci mai degrabă o viziune dincolo de fiecare obiect. S-ar putea spune chiar că ceea ce ne permite să vedem este absența nelimitată a tot ceea ce poate fi văzut, goliciunea ca atare, vidul ca plenitudine, chiar mai bine, acel „abis al super-esenței“ sărbătorit de Ruysbroek.

V. Dintre toți cei care caută, doar misticul a găsit, dar, ca plată pentru o astfel de favoare excepțională, el nu va putea niciodată să spună ceea ce a găsit, în ciuda acelei siguranțe pe care o oferă doar cunoașterea netransmisibilă (adevărată cunoaștere, pe scurt). Calea pe care misticul ne invită să-l urmăm duce la un gol fără precedent, dar – și asta este ceea ce este minunat – un gol care se împlinește, deoarece compensează toate universurile abolite. Acesta este un efort, cel mai radical încercat vreodată, de a ancora unul în ceva chiar mai pur decît ființa sau absența ființei, în ceva superior tuturor, chiar și absolutului.

VI. Cunoașterea care se hrănește cu apa­rențe nu este decît o cunoaștere falsă sau, dacă preferați, o necunoaștere. Pen­tru mistic, cunoașterea, în sensul suprem al cuvîntului, ia forma unei ignoranțe iluminate, a unei ignoranțe „translucide“. „Oricine trăiește în compania acestei ignoranțe și a luminii divine, percepe în sine ceva de genul unei solitudini devastate“, scrie Ruysbroek. De la această singurătate va fi ușor să înțelegem nevoia, urgența deșertului, un spațiu propice să fugă spre absența imaginilor, către o detașare neobișnuită, către o unitate goală, chiar mai mult către Deitate decît spre Dumnezeu. „Deitatea și Dumnezeu“, ne spune Meister Eckhart, „sînt la fel de diferite ca cerul și pămîntul. Cerul este cu mii de leghe mai sus. La fel și Deitatea în raport cu Dumnezeu. Dumnezeu devine și trece“.

A te agăța de Dumnezeu este totuși, așa cum a remarcat un comentator, a rămîne „în pragul eternității“, nu a pătrunde în el, căci eternitatea este cucerită doar ridicîndu-se la Deitate. Inspirați de aceeași „solitudine devastatoare“, cum nu putem evoca acea „oratio ignita“, acea rugăciune de flăcări, de care, potrivit unui Părinte din primele secole, sîntem capabili doar atunci cînd sîntem atît de impregnați de o lumină de sus, că devine atunci imposibil să folosim limbajul uman?

„Contra la imagen“, text publicat în Cioran, E.M., volumul Contra la historia, tradu­cere și editare de Esther Seligson, Tusquets, Barcelona, 1986 (a doua ediţie), pp. 151-154.

Traducere din limba spaniolă de Rodrigo INÁCIO R. SÁ MENEZES

Deixe um comentário

Preencha os seus dados abaixo ou clique em um ícone para log in:

Logotipo do WordPress.com

Você está comentando utilizando sua conta WordPress.com. Sair /  Alterar )

Foto do Google

Você está comentando utilizando sua conta Google. Sair /  Alterar )

Imagem do Twitter

Você está comentando utilizando sua conta Twitter. Sair /  Alterar )

Foto do Facebook

Você está comentando utilizando sua conta Facebook. Sair /  Alterar )

Conectando a %s