„Dialectica indolenţei”: erezie şi idiotism împotriva tiraniei pozitivităţii toxice – Rodrigo MENEZES

ARCA – Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, Anul XXXIII, nr. 1 (366), 2022. (versão portuguesa)

„Am vrut să suprim în mine motivele pe care le invocă oamenii pentru a exista şi pentru a făptui. Am vrut să devin cum nu se poate mai normal ‑ şi iată‑mă căzut în prostraţie, precum idioţii, şi la fel de gol pe dinăuntru ca şi ei.”

CIORAN, Tratat de descompunere

„Să fii mai neutilizabil decît un sfînt…”

CIORAN, Silogismele amărăciunii

Cioran şi Han găsesc un teren comun când vine vorba de critica filosofică a logicii hiperproductivităţii şi a imperativului eficienţei în lumea occidentală contemporană. În Tratatul de descompunere, cartea sa de debut ca scriitor de limbă franceză, Cioran laudă scepticismul, lenea, inutilitatea universală… „Există măcar o singură viaţă limpede, transparentă, fără rădăcini umilitoare, fără motive inventate, fără mituri ţîşni te din dorinţe? Unde este fapta neîntinată de vreo utilitate: soare urînd incandescenţa, înger într‑un univers fără credinţă, sau vierme trândava într‑o lume lăsată pradă nemuririi?”

În cărţi precum Topologie der Gewalt (2011), Transparenzgesellschaft (2012) şi Psychopolitik: Neoliberalismus und die neuen Machttechniken,[4] Byung‑Chul Han analizează efectele dezastruoase ale hiperinflaţiei culturale a pozitivităţii şi transparenţei ca valori în sine. Ea se manifestă prin tendinţe consolidate cultural (în publicitate, cinema, artă, cosmetică, psihologie) de a eradica sau de a oblitera pe cât posibil prezenţa morţii, a suferinţei, a bolii, a oricărei negativităţi – actuală şi virtuală, materială şi psihologică – din orizontul societăţii noastre de spectacol şi consumism. Dar, susţine Han, „existenţa umană nu este transparentă până şi pentru ea însăşi”, iar „o societate care nu mai admite negativitatea golului ar fi o societate fără fericire”, urmând exemplul unui proverb zen care spune că apa prea pură nu are peşti.

„Ca să ne putem păstra încrederea în noi şi în semeni şi ca să nu vedem caracterul iluzoriu, nulitatea oricărei făptuiri, natura ne‑a făcut opaci la noi înşine, atinşi de‑o orbire ce zămisleşte lumea şi o guvernează. Dacă ne‑am supune singuri unei cercetări exhaustive, dezgustul ne‑ar paraliza şi ne‑ar osîndi la o existenţă sterilă.”

Sloganul transparenţei, la fel de comun în afaceri ca şi în politică, semnalează un exemplu important al tiraniei pozitivităţii acuzate de Byung‑Chul Han. „Cine leagă transparenţa doar cu corupţia şi libertatea informaţiei nu a reuşit să‑i recunoască amploarea. Transparenţa este o coerciţie sistemică care prinde toate procesele sociale şi le supune unei schimbări profunde.” Operând în logica optimizării pozitivităţii, „transparenţa stabilizează şi accelerează sistemul prin eliminarea Celuilalt şi a Străinului. Această coerciţie sistemică face ca societatea transparenţei să fie o societate aliniată forţat [gleichschalten].” Această coerciţie sistemică – o forţă uniformizatoare care suprimă pluralitatea şi diferenţele – echivalează cu ceea ce este în cauză în critica lui Cioran la adresa filosofiilor sistematice şi a ideii înseşi de sistem în filosofie – şi în toate. În interviul cu Fernando Savater, în care îl laudă pe Nietzsche pentru că a rupt cu stilul academic al filosofiei, introducând exigenţa fragmentară în discursul filosofic, Cioran spune că „în sistem vorbeşte doar controlorul, şeful. Sistemul este întotdeauna vocea şefului: de aceea orice sistem este totalitar, în vreme ce gândirea fragmentară rămâne liberă.” Prin eliminarea celuilalt şi a străinului, transparenţa totală ar echivala cu imposibilitatea teoretică şi practică a oricărei transcendenţe. În plus, negativitatea este la fel de necesară pentru echilibrul homeostatic al animalului raţional ca şi pozitivitatea. Absolutul pozitivităţii ar însemna, pentru omenire, la fel ca opusul său, negativitatea absolută, dezumanizarea şi automatizarea sa totală. Transparenţa totală ar dizolva animalul vertical cu profunzime sa reflexivă. „Sufletul uman are nevoie de tărâmuri în care să se simtă ca acasă, fără a fi privit de Celălalt. […] Iluminarea totală l‑ar arde şi ar provoca un anumit tip de epuizare spirituală.”

Nu ar fi greşit să interpretăm această tiranie a pozitivităţii într‑o cheie utopică (care se va dovedi în curând distopică). S‑ar putea spune că societatea transparenţei este o utopie a transparenţei a cărei naştere datează din secolul al XVIII‑lea. „Lumea secolului al XVIII‑lea a fost un theatrum mundi”, afirmă Byung‑Chul Han. „Sfera publică semăna cu o scenă”, unde sunt abandonate toată naturaleţea, spontaneitatea şi veridicitatea în numele aparenţelor, şi unde fiecare, reprezentându‑şi ipocrit personajele, se îndoieşte de toţi. Nu întâmplător Rousseau denunţa, în această epocă, mizeriile civilizaţiei şi societăţii europene, exaltând în schimb un improbabil „bun sălbatic”. Întoarcerea la natură presupune o aversiune profundă faţă de societate. În societatea transparenţei, care este încă o societate a spectacolului, „distanţa scenică împiedică contactul imediat între corpuri şi suflete”, reprezentarea teatrală înlocuieşte orice relaţie umană spontană şi firească. Dar, ca într‑un efect de ricoşeu, teatralitatea mediată artificial va da drumul la revenirea a ceea ce a fost reprimat: intimitatea şi naturaleţea fiinţelor şi între fiinţe. Spectacolul teatral din secolul al XVIII‑lea va ceda locul autoexpunerii pornografice în societatea de piaţă digitală a secolului XXI.

Născut în satul idilic Răşinari, „paradisul” pământesc al copilăriei sale, Cioran avea să ajungă să se expatrieze la Paris, „locul cel mai îndepărtat de Paradis”. Activitatea sa de eretic al Literaturii, cu tot ceea ce implică temeritate şi ignominie, se bazează pe o atitudine de antinomie, de opoziţie faţă de convenţiile, valorile şi credinţele stabilite, precum şi pe inversarea acestora. Începând cu opoziţia dintre pozitivitate (retrasă) şi negativitate (desfăşurată). Ion Vartic îl vede pe Cioran ca pe un tip naiv şi sentimental în acelaşi timp. Este, de asemenea, timid şi neruşinat, pudic şi impudic, un vorbăreţ (bavard) introspectiv. Ceea ce ne aduce la motivul dualităţii cioraniene. „Putem trăi aşa cum trăiesc ceilalţi şi totuşi ascunzînd un nu mai mare decît lumea: infinitul melancoliei…” Nicolas Cavaillès a înţeles foarte bine această dualitate, pornind de la titlul exegezei sale: Le corrupteur corrompu, „Corupătorul corupt”, urmat de subtitlul Barbarie et méthode dans l’écriture de Cioran, „Barbarie şi metodă în scrierea lui Cioran”. Dualitatea cioraniană se manifestă printr‑un joc poetic între polarităţi semantice opuse, care adesea se exclud reciproc. Ideea de Negaţie creatoare, pe care o folosim pentru a desemna activitatea literară a lui Cioran, îşi propune să exprime acest paradox: creaţie şi distrugere, scrisul ca act afirmativ şi condiţie de posibilitate pentru negarea „literaturii”… Dualitatea cioraniană operează în polifonia de voci, poziţii şi tendinţe contradictorii, al căror efect poate fi adesea comic. Negarea creativă a lui Cioran operează o inversiune parodică a optimismului contemporan, reprezentând lumea modernă ca pe o „parodie a Infernului”.

„Şi noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreţ: a o dispreţui înseamnă tot neuitare, ca şi a o refuza gîndindu‑ne la ea; şi noi căutăm „mântuirea”, fie şi nevoind‑o. Și dacă sîntem eroii negativi ai unui Ev prea bătrîn, îi sîntem, prin chiar aceasta, şi contemporani: a‑ţi trăda veacul sau a‑l iubi cu fervoare exprimă ‑ sub o contradicţie aparentă ‑ acelaşi act de participare.”

Cioran avea o adevărată obsesie pentru Siècle des Lumières, leagănul theatrum mundi de care vorbeşte Byung‑Chul Han. Pasiunea sa pentru memoriile şi portretele franceze din secolul al XVIII‑lea a culminat cu un proiect editorial puţin cunoscut printre cititorii brazilieni ai lui Cioran: Anthologie du portrait: de Saint‑Simon à Tocqueville, de a cărei editare s‑a ocupat Cioran însuşi, este o colecţie de „tablouri crude şi elegante de bărbaţi şi femei livrate vieţii saloanelor şi anticamerelor”, după José Thomaz Brum. Brum remarcă că „Amatorul de Memorii”, titlul unuia dintre eseurile din Sfârtecare (1979), este cheia de înţelegere a acestui volum pe care Cioran, pe lângă faptul că l‑a organizat, l‑a prefaţat. Cioran scrie în prefaţă: „De‑a lungul secolului al XVIII‑lea se desfăşoară spectacolul unei societăţi putrede, care ar putea servi drept prototip pentru oricine ar fi tentat să facă portretul unei umanităţi ajunse la capătul evoluţiei sale.” O notă din Caiete ne informează că Antologia ar fi trebuit să fie „adio pe care‑l spun omului”. Scriind în Franţa în a doua jumătate a secolului al XX‑lea, Cioran considera că societatea secolului al XVIII‑lea era „prototipul” târgului de vanităţi pe care îl cunoştea atât de bine. Spectacolul minciunilor, al meschinăriilor, al intrigilor şi al ticăloşiilor, de care secolul saloanelor franceze oferă o demonstraţie atât de prodigioasă, este un fapt esenţial care nu poate fi ignorat de oricine pretinde să aibă o experienţă profundă a condiţiei umane de‑a lungul istoriei – pare să ne spună Cioran cu al său „adio omului”… [+]

Publicidade

Deixe um comentário

Faça o login usando um destes métodos para comentar:

Logo do WordPress.com

Você está comentando utilizando sua conta WordPress.com. Sair /  Alterar )

Imagem do Twitter

Você está comentando utilizando sua conta Twitter. Sair /  Alterar )

Foto do Facebook

Você está comentando utilizando sua conta Facebook. Sair /  Alterar )

Conectando a %s