“Babele și diavolul: aforisme împotriva somnambulismului istoriei” – Rodrigo MENEZES

ARCA – Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, 2/2022

Dacă fiecare ar fi „înțeles”, istoria ar fi încetat de multă vreme. Numai că sîntem cu desăvîrșire, sîntem biologic inapți “să înțelegem” . Și chiar dacă ar fi înțeles toți, în afară de unul, istoria s-ar perpetua, din pricina lui, din cauza încăpățînării lui. Din pricina unei singure iluzii!

Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut (1973)

Ciprian Vălcan este un autor din ce în ce mai cunoscut de publicul brazilian. Datorită traducerilor lui Fernando Klabin și Marco Lucchesi, au trecut aproape 10 ani de când aforismele și eseurile sale au fost prezentate pentru prima dată cititorilor brazilieni, în primul rând pe revista (n.t.) Nota do Tradutor (tradus de Klabin), iar apoi în alte reviste literare braziliene (tradus de Lucchesi). În 2016, eseul său „Sinucigaşul sau vremea nihilismului” a fost publicat la editura fără profit Zazie, în traducerea lui Fernando Klabin [O Suicida e a era do niilismo]. În ultimii doi ani, am tradus câteva eseuri ale lui Vălcan către marea revistă braziliană Humanitas, cu distribuție la nivel național. Aceste eseuri vor fi adunate și publicate ca o carte intitulată Obsidiana.

„As velhinhas e o diabo” (Babele și diavolul) este cea mai nouă carte a sa de aforisme apărută în Brazilia, publicată de editură Tesseractum, într-o ediție bilingvă, pe care am avut onoarea s-o traduc. Am ales să traducem „Babele” prin „Velhinhas” (diminutiv de „velhas”, femeie de o vârstă înaintată), nu doar pentru a conferi titlului o particularitate foarte braziliană, și anume diminutivul atât de obișnuit în cultura noastră, ci și pentru a ridica o ambiguitate poetică, lăsând deschis dacă Babele, în acest caz, sunt drăguți („boazinhas” în portugheza, un alt diminutiv obișnuit), confirmând stereotipul, sau nu. În cultura populară românească, primele 9 zile ale lunii martie, când clima este foarte instabilă, se numesc Zilele Babei. Am ajuns să învăț că românii aleg una dintre cele 9 zile pentru a ghici cum va fi restul anului. Pars pro toto, „anul” este, în noua carte de aforisme a lui Vâlcan, o metaforă a istoriei, ale cărei convulsii ne fac să ne gândim dacă nu cumva babele au ales o zi proastă și ploioasă.

Aforismul: înțelepciune pentru o lume în care „nimic nu-i la locul său, începînd cu lumea însăşi” (Cioran)

Un aforism nu coincide niciodată cu adevărul: este fie un adevăr pe jumătate, fie unul și jumătate.

Karl Kraus

Ciprian Vălcan este un filozof care optează pentru o raționalitate nu sistematică, ci mai degrabă eseistică, fragmentară și experimentală – de aici și forma aforistică al lui Babele și diavolul. Aforismul, formă discursivă lapidară (scurtă, concisă), are o lungă și respectabilă tradiție de adepți, din antichitatea greco-romană până în zilele noastre, printre care moraliștii francezi, Baltasar Gracián, romanticii germani, Schopenhauer, Nietzsche, Kraus, Lichtenberg, Strindberg, Cioran, și alții. Pentru acești autori, printre care se înscrie și Vălcan, zelul estetic (de unde valoarea poetică și literară a aforismului) nu este un simplu detaliu accesoriu, o ornamentare superfluă, ci mai degrabă un factor esențial, inseparabil de conținutul ideilor. Brevitatea aforistică, fie ea reticentă sau asertivă, este menită să exprime o intuiție fundamentală (contingență, finitudine, incertitudine, incompletitudine), o viziune (tragică) asupra lumii. Estetica, etica și ontologia se împletesc în alegerea aforismului ca formă discursivă; dezordine, absurditate, conflict, paradox, antinomie, entropie: constante ale existenței umane pe care aforismul își propune să le exprime în micro-totalitatea sa.

Etimologic, aphorismos desemnează ideea unui orizont delimitat la îndemâna privirii.[1] Astfel, își propune să condenseze o viziune unică – niciodată definitivă – asupra lumii, istoriei, societății, omului. Poate fi sentențios sau aluziv, solemn sau zeflemitor (găsim ambele tipuri le vom în Babele şi diavolul). În cazul unor autori moderni precum Nietzsche, Cioran și Vălcan, aforismul este contemporan cu Era interpretării; aforismele se pretează la o abordare aproximativă și interpretativă a adevărului, a realității lucrurilor, a existenței care ne este comună. Fiecare aforism are propriul lui pathos; poate fi ascuțit și incisiv, Te poate lovi ca o palmă peste față sau te poate afecta ca un dus rece. „Furioșii le sînt superiori din punct de vedere stilistic simplilor calofili. Un croșeu în plină figură face mai multă impresie decît o metaforă reușită”, scrie, ironic, Vălcan. Aforismul nu este dialectic, ca un dialog al lui Platon, ci fulgurant, exploziv. Așa cum afirma Cioran, predecesorul și compatriotul său filosofic, Adevărul se găsește în Shakespeare: „un filozof n-ar putea să şi-l însușească fără să zboare în țândări, cu sistemul lui cu tot”[2] – despre care Vălcan nu putea fi mai de acord.

Poți citi o carte precum Babele și diavolul de la un capăt la altul, toate aforismele, într-o singură ședință, după cum o poți deschide la orice pagină, la întâmplare, pentru a da peste un aforism care oferă, în mod neobișnuit, intuiții prețioase. Aforismul își are originea într-o intuiție subită despre lume, pe care gânditorul existențial caută să o interpreteze, astfel încât lectura aforismelor este o descifrare a lumii în al doilea grad (o interpretare a unei interpretări) – aforismele se nasc din experiența vitală care este prima încercare de interpretare a lumii (întotdeauna fragmentară, precară, incompletă). În sfârșit, aforismul cere o însușire că, potrivit Nietzsche, „a fost uitată astăzi”, o artă a interpretării „care ar pretinde aproape să posedăm natura unei vaci și nu în ultimă instanță, în toate cazurile, pe aceea a unui ‚om modern’: prin aceasta înțeleg însușirea de a rumega…”[3]

O polifonie teribilă

Personajele din titlu sunt o mică mostră din diversitatea figurilor paradigmatice sau arhetipale care populează imaginarul mitopoetic a lui Vălcan, un indice al polifoniei care animă gândirea sa. Babe, criminali în serie, canibali, personaje shakespeariene, profeți, inchizitori, filozofi, poeți și artiști dadaiști excentrici, revoluționari, demagogi, tirani, țarine, împărați nebuni, samurai, escroci, hoți de buzunare, asceți, înțelepți, sfinți, recepționeri, balerine virgine pe cale de dispariție, soldați ruși, soldați japonezi… și diavolul, care este prezent în multe dintre aforismele din cartea lui Vâlcan (dacă nu este prezentă în jurul lor, pe marginile textului). În polifonia sa vertiginoasă, Vălcan ne conduce printr-o diversitate de epoci istorice și de „decoruri cunoașterii”:[4] pe lângă viitorurile distopice, cum ar fi o ipotetică Europa a secolului XXII, Grecia antică și Antichitatea târzie, Evul Mediu și Inchiziția Iberică, Revoluția Franceză și Iluminismul, Germania la trecerea de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea, China și India din vremurile trecute, Japonia postmodernă, Rusia țaristă și Uniunea Sovietică, Judecata de Apoi…

Dincolo de erudiție, aforismele din Babele și diavolul ne dezvăluie un filosof care gândește intuitiv, fără rezerve, despre lume, societate și cultura actuală, dar și despre constantele condiției umane: suferință, boală, contingență, finitudine… Polifonia lui Vălcan este expresia poetică a unei gândiri filosofice care își propune să surprindă, prin imagini și metafore, tendințele culturale și spirituale predominante în vremurile noastre, rupturile și convulsiile sale, însuși ritmul timpurilor moderne. Vălcan se ocupă de paradoxurile și contradicțiile existenței umane conștientă de sine, supusă timpului și finitudinii, de sensul sau nonsensul istoriei, de fenomenul decadenței în cultură și artă, de dialectica dintre tradiție și modernitate, de impasul capitalismului și de provocările lumii globalizate, de condiția umană postmodernă, pe scurt, de ceea ce Freud numea das Unbehagen in der Kultur: disconfortul sau neliniștea sau neajunsul in civilizație – Actualizat pentru secolul XXI, dintr-o perspectivă românească.

Identitatea românească a lui Vălcan este inseparabilă de spiritul său cosmopolit. Filosoful născut la Arad menține un echilibru rar între ceea ce Bergson concepe ca o morală închisă și o morală deschisă.[5] Pe urmele unor moraliști francezi precum La Rochefoucauld, Vălcan întreprinde o analiză incisivă – și adesea „caustică” – a spiritului vremurilor noastre. Să spunem că concluziile sale nu sunt foarte optimiste; nici o intenție demagogică nu intră în economia cuvintelor sale;[6] scopul sau este mai degrabă de a deștepta decât de a consola. Vălcan este un umanist fără iluzii. Reflectând asupra uzanțelor și modei noilor generații, care sunt din ce în ce mai dispuse să facă orice pentru a obține like-uri pe TikTok, Vălcan prevede cu nostalgie că „Copiii din secolul XXII nu-şi vor mai dori să fie Goethe sau Maradona sau John Lennon, ci Ted Bundy sau Charles Manson. Idealul omului decadent va fi criminalul în serie.” Sau Anders Breivik, de asemenea prezent în mijlocul Babelor și al diavolului, apărând, potrivit Vălcan, ca un exemplu malefic pentru generațiile viitoare din Europa, unde mișcările neonaziste și neofasciste s-au răspândit la o scală alarmantă.

Până la urmă, Vălcan nu este un pesimist, așa cum ar părea. Dacă există pesimism în opera sa, este de ordin metodologic, de parcurs. Ceea ce se află la baza gândirii sale este, mai degrabă, o intuiție tragică (care nu exclude umorul, zeflemea și bucuria), o comprehensiune problematică a existenței care nu se traduce într-o doctrină filosofică sau într-un sistem de pesimism. De asemenea, este departe de a fi un nihilist, deși este destul de familiarizat cu fenomenul nihilismului (și cu problema neantului, dintr-o perspectivă existențială). În materie de raționalitate filosofică, poziția lui Vălcan seamănă mai degrabă cu o combinație între Diogene, Cinicul, și Kierkegaard. De aici dublul registru discursiv, critic și edificator, o pars destruens și o pars construens, al gândirii sale. Trebuie să criticăm, să negăm, să demonstrăm răul în toată gravitatea lui, pentru a imagina o utopie realistă. Trebuie să înțelegem lumea pentru a îndrăzni să o transformăm –și chiar dacă avem cea mai profundă înțelegere a ei, asta nu ne garantează nimic.

Babe, escroci și canibali

Cinism și pesimism la o parte, unele aforisme evocă prezența misterioasă și inefabilă a unei forțe superioare, deschiderea omului către o transcendență prin care devine posibilă depășirea adversităților vieții, sau măcar să se obișnuiască cu ele. Multe dintre aforisme se disting prin tonul umoristic, chiar și atunci când abordează subiecte solemne. Potrivit teologului german Adolf von Harnack, citat de Vălcan, „Dumnezeu ar fi putut să-și asume și natura asinaria și să fie totuși capabil să ne mîntuiască”. Să nu-i subestimăm niciodată pe asini, nici pe idioți, pe proști, pe escroci. Vorbind despre escroci, „poate că nu profeţii, ci doar escrocii ar putea să salveze lumea…”

Babele reprezintă o figură cheie în imaginar poetic a lui Vălcan, personificarea memoriei ancestrale și a experienței de viață, a unei fertilități dacă nu biologice, spirituale și sapiențiale (Socrate, această „babe” masculină, era cunoscut ca fiind un abil „moașă a sufletelor”). În poetica lui Vălcan, ele se situează în pragul unei ambiguități între blândețe și luciditate „luciferină”, amabilitate și amărăciune, pietate și cinismul. Datorită cunoașterii lor profunde a naturii umane, „civilizația noastră le e datoare babelor cu cîteva titluri de doctor honoris causa”. Babele sunt depozitare ai unor cunoștințe antropologice prețioase. Unele dintre ele pot reprezenta chiar o amenințare serioasă pentru autoritățile politice și religioase stabilite. „Inchizitorii au procedat cu multă înțelepciune acuzîndu-le pe babe de vrăjitorie : era singura șansă de a le arde pe rug…”. Sunt cunoscătoare profunde ale misterelor care există între cer și pământ, cele sacre și cele profane. Din acest motiv, “Ameninţările cu Judecata de Apoi nu au nici un efect asupra babelor. Pe ele nu le impresioneaza focurile iadului, ci doar rugurile din piaţa publică.” Descoperim, în sfârșit, că arhetipul babei nu se limitează la persoanele de sex feminin de vârstă înaintată, fiind o metaforă antropologică asexuată care se aplică foarte bine anumitor bărbați, în primul rând filosofilor. „Filosofii au părut întotdeauna mult mai bătrîni decît erau cu adevărat. Nu există filosofi cu figuri infantile. Poeții pot să rămînă copii. Filosofii se nasc babe.” Nietzsche însuși, deși avea o vitalitate exaltată („marea sănătate”), avea ceva de „babă”. După Vălcan, perspicacitatea sa psihologică „e datorată frecventării babelor. Opera lui n-ar fi fost la fel fără Malwida”.

O altă figură cheie – reprezentând in acest caz ceea ce s-ar putea numi o „figură limită” – este Canibalul. Evocând retoric această figură pitorească, atât de străină de ceea ce cunoaștem ca „civilizație”, Vălcan actualizează pentru secolul XXI o problematică filosofică (etică) prezentă în opera lui Cioran, legată de sustenabilitatea civilizației occidentale, atât în sens material cât și în sens spiritual. . Într-un eseu din Căderea în timp (1964), „Portretul omului civilizat”, Cioran scrie:

Înverșunarea de a izgoni din peisajul uman iregularitatea, neprevăzutul și diformul atinge necuviința. Putem deplânge, fără îndoială, faptul că în anumite triburi bătrânii prea incomozi sunt încă devorați; în ceea ce ne privește, nu vom consimți niciodată să hăituim niște sibariți atât de pitorești, spre a nu mai aminti și că asemenea canibalism reprezintă un model de economie închisă și totodată un obicei capabil să seducă într-o bună zi o planetă arhiplină.[7]

„Stadiul final al capitalismului este canibalismul”, scrie Vălcan. Acest aforism poate fi interpretat în două feluri: (1) literal, precum în „Portretul omului civilizat” al lui Cioran, canibalismul fiind consecința fatală a unor cauze materiale foarte concrete, a corelației dintre populația lumii și penuria de resurse (lipsa de mâncare); (2) figurativ, Canibalul fiind în acest caz o metaforă pentru ceea ce Karl Popper ar numi „dușmanii societății deschise”: indivizi și grupuri autoritare, tirani, autocrați și lideri populiști, fundamentaliști religioși și extremiști politici (neonaziști, neofasciști, tradiționaliști și reacționari înrudiți), teroriști și conspiratori apocaliptici, fanatici religioși sau seculari. „Canibalismul” ca un fel de autofagie spirituală și culturală a unei civilizații care „oscilează între nebunie și perversiune” (Vălcan). În acest sens, Anders Breivik este „Marele Canibal”, „Marele Prădător” al umanității în istorie povestit de Vălcan din punct de vedere cosmopolit. „Istoria omului contemporan va fi istoria monștrilor pe care i-a produs. Începînd cu secolul XXII, nu se va mai acorda premiul Nobel, ci premiul Breivik.”

Trebuie menționată formidabila prefață semnată de Giovanni Rotiroti, „Aforisme pentru vremuri care așteaptă încă deșteptarea istoriei”,[8] scrisă original pentru ediția italiană a cărții (tradusă de Rotiroti însuși), și a fost inclusă de asemenea în ediția braziliană, în limba portugheză. Împotriva accelerationismului și a apocalipticismului, aceste două varietăți ale „anxietății spre cel mai rău” (expresii distincte ale aceluiași extremism, ale aceluiași fanatism), Vălcan prescrie paciența și lentoarea, arta de a aștepta și arta de a întârzia, lenea meditativă, experiența epifanică a plictiselii, rumegarea… Este vorba despre deșteptarea pentru a înțelege ceea ce pare de neînțeles, absurditatea care este (care a devenit) substanța noastră. În acest sens, Babele și diavolul apare ca un fel de wake up call filosofic, în dispersia fragmentară a scrierilor aforistice, și acum în portugheză, pentru cititorii brazilieni, ne apare ca o strigătură de alertă venit dintr-un pământ îndepărtat, de la o voce care se exprimă într-o limbă străină, chiar dacă ne sună atât de familiar…


Carte: As velhinhas e o diabo [Babele şi diavolul].
Tradus de Rodrigo Inácio R. Sá Menezes.
Editură Tesseractum, Sao Paulo, Brazilia, 2022

Rodrigo Inácio R. Sá Menezes deține o diplomă de licență în Filosofie, un Master în Științe ale Religiei și un Doctorat în Filosofie la PUC-SP. Cercetător al operei filozofului roman Emil Cioran. Traducător de limbi franceză, engleză și română, având tradus aforismele și eseurile lui Cioran (din franceză și română) pentru revista electronică (n.t.) Nota do Tradutor [Nota traducătorului]. Creatorul-editorul Portalului E.M. Cioran Brasil (2010-2022). E-mail: rirsmenezes@outlook.com


NOTE DE SUBSOL:

[1] „Etimologia este registrul civil al cuvintelor. Potrivit documentelor, aforism provine din aphorismus, o transcriere latină a cuvântului grecesc ἀφορισμός (aphorismós): ‚a limita’, ‚a determina’, ‚a delimita’, ‚a defini’. Verbul corespunzător, la rândul său, derivă din ὁράω (horáo): ‚a privi’, ‚a vedea’, ‚a holba’, ‚a căuta cu ochii’. Forma viitoare este ὄψομαι (ópsomai), ‚voi vedea’, din care derivă, prin apocopă, ὄψις (ópsis): ‚viziune’. Și din acest substantiv, σῠ́νοψῐς (sinópsis), ‚viziune de ansamblu’, viziune sinoptică’. Din conjuncția de ὁρίζω și ὁράω rezultă ορίζοντος (horizontos): limite, granițe, ci o limită/graniță fixată prin privirea, de aici ‚orizont’, deschis din punct de vedere perspectiv.” LOVISOLO, Jorge, Averiguaciones sobre el aforismo. Buenos Aires: Altamira, 2008, p. 25 (traducerea mea).

[2] CIORAN, Silogismele amaraciunii. Trad. de Nicolae Bârna. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 114.

[3] NIETZSCHE, Genealogia morale (cuvânt înainte). Trad. de Darie Lazarescu. Bucuresţi: Mediarex, 1996, p. 26.

[4] Cu referire la titlul unui capitol din Tratatului de descompunere al lui Cioran: „Decorul cunoașterii” [Le décor du savoir].

[5] Cfr. BERGSON, Cele două surse ale moralei și ale religiei (1932).

[6] S-ar putea spune că Valcan practică o formă particulară de parrhesía: imperativul cinic de a vorbi franc și de a spune adevărul.

[7] CIORAN, « Portrait du civilisé », La Chute dans le temps, Œuvres. Paris : Gallimard, 1964, p. 1084. Versiune în limba română : „Portretul omului civilizat”, Căderea în timp. Trad. de Irina Mavrodin. București: Humanitas, 1994, p. 31.

[8] Aforismi per tempi che ancore attendono il risveglio della storia, în originalul italian. Aforismos para tempos que ainda esperam pelo despertar da história, în traducerea portugheză (braziliană).

Deixe um comentário

Faça o login usando um destes métodos para comentar:

Logotipo do WordPress.com

Você está comentando utilizando sua conta WordPress.com. Sair /  Alterar )

Imagem do Twitter

Você está comentando utilizando sua conta Twitter. Sair /  Alterar )

Foto do Facebook

Você está comentando utilizando sua conta Facebook. Sair /  Alterar )

Conectando a %s