Cînd în lume simţi inutilitatea oricărui efort şi cînd timpul nu mai are nici o semnificaţie creatoare, mai lipseşte numai cadrul obiectiv, mediul exterior pentru a avea deplin senzaţia unui vid interior absolut. În acele înserări de iarnă, cînd noaptea roade din zi ca un cancer, cînd prin geam nu ţi se deschide decît perspectiva indefinitului pe un cer monoton şi apăsător, cînd singurătatea devine atît de teribilă, incît te împietreşte într-un extaz paradoxal fără revelaţii, iar sentimentele nu tind nici spre viaţă şi nici spre moarte, rămînînd aţintite înspre monotonia şi indefinitul cerului, în astfel de înserări se realizează condiţia obiectivă a groaznicei senzaţii de vid interior.
Cîtă deosebire de melancolia serilor de vară. În acestea, melancolia e dulce şi păstrează ceva din bucuria neliniştită a întîielor presentimente erotice. Chiar atunci cînd priveşti înmărmurit un cer cenuşiu, senzaţia singurătăţii nu e atît de apăsătoare încît să amuţească gîndul şi să golească simţirea, fiindcă palpitaţia naturii întreţine un ritm de viaţă stăpînită, care nu aşteaptă decît o izbucnire la lumină. Melancolia de vară este corectată totdeauna ziua de o beţie luminoasă, în care sentimentul eternităţii vieţii creste ca o floare naturală.
Înserarea nu înseamnă o sombrare, ci mai repede un mediu pentru un vis erotic. În serile de iarnă, dimpotrivă, ai impresia unui prizonierat într-un cerc monoton şi inexpresiv. A privi un cer de iarnă este a nu avea nici o speranţă, a nu mai dori nimic, a ti suspendat iremediabil într-o lume fără sens. Senzaţia de vid interior rezultă din incapacitatea de a te ataşa de vreun obiect, de vreun aspect, dintr-o singurătate glacială, inexpresivă şi monotonă. A simţi cum uniformitatea şi monotonia trec prin tine ca un curent care te apasă şi te îneacă, cum nu poţi rezista la nimic şi cum nu găseşti nici o seducţie care să te fure, a simţi timpul ca o imensă stîncă a cărei rostogolire n-o poţi evita, este a ajunge la un aşa grad de purificare lăuntrică, incît viaţa şi a pierdut conţinuturile. Perspectiva cerului de iarnă, în loc să te înalţe, să-ţi dea o senzaţie de înălţime, te limitează şi te epuizează. Senzaţia vidului interior nu rezultă dintr-o perspectivă şi nici dintr-o trăire a infinităţii. Vidul este o infinitate goală ; adică nimic. Suprema limitare, suprema îngustime, cînd nimicul interior duce la negaţia infinitului. Ce infinit poate fi acela care nu-ţi provoacă ameţeli ?
Quando sentes no mundo a inutilidade de todo esforço, e quando o tempo não tem mais uma significação criativa, te falta apenas o enquadramento objetivo, o meio exterior, para que tenhas plenamente a sensação de um vazio interior absoluto. Nessas tardes de inverno, quando a noite devora o dia como um câncer, quando pela janela só vês a perspectiva do indefinido em um céu monótono e esmagador, quando a solidão é tão terrível que te petrifica em um êxtase paradoxal e sem revelações, e os sentimentos não tendem nem para a vida nem para a morte, permanecendo voltados para a monotonia indefinida do céu, nessas tardes se realiza a condição objetiva da terrível sensação de vazio interior.
Que diferença da melancolia das noites de verão. Nestas, a melancolia é doce e conserva algo da alegria inquieta dos primeiros pressentimentos eróticos. Mesmo quando olhas estupefato um céu cinzento, a sensação de solidão não é tão opressiva a ponto de emudecer o pensamento e esvaziar o sentimento, sendo que a palpitação da natureza entretém um ritmo de vida controlado, apenas esperando por uma explosão de luz. A melancolia de verão é corrigida no dia de uma embriaguez luminosa, em que o sentimento da eternidade da vida cresce como uma flor natural.
A noite não significa escuridão, mas um meio para um sonho erótico. Nas noites de inverno, ao contrário, tens a impressão de um prisioneiro em um círculo monótono e inexpressivo. Olhar um céu de inverno é não ter esperança, não querer mais nada, estar suspenso sem esperança em um mundo sem sentido. A sensação de vazio interior resulta da incapacidade de se prender a qualquer objeto, a qualquer aspecto, de uma solidão glacial, inexpressiva e monótona. Sentir como a uniformidade e a monotonia te atravessam como uma corrente, que te aperta e te afoga, como não resistes a nada e como não encontras nenhuma sedução que te roube, sentir o tempo como uma enorme rocha cujo rolar não podes evitar, é alcançar um tal grau de purificação interior que a vida perde seu conteúdo. A perspectiva do céu de inverno, em vez de te elevar, te dá uma sensação de altura, te limita e te esgota. A sensação de vazio interior não resulta de uma perspectiva ou de uma experiência do infinito. O vazio é uma infinidade vazia; ou seja, nada. Suprema limitação, supremo estreitamento, quando o nada interior leva à negação do infinito. Que infinito pode ser esse que não te provoca tontura?
CIORAN, “Despre vidul interior”, Discobolul, nr. 7-8, mart.-aprilie 1933, p.7. In: Revelaţiile durerii. Eseuri. Ediţie ingrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu. Prefaţă de Dan C. Mihăilescu. București: Humanitas, 1990, pp. 101-102. Trad. do romeno de Rodrigo Inácio R. Sá Menezes.
Portal E.M. Cioran Brasil 🇧🇷 